Invitatul săptămânii: „Hristos în mijlocul nostru“

Asta da sarcină! Ce-aş putea eu să transmit altora despre distanţa dintre mine şi Hristos? Logic vorbind, ar fi de fapt două distanţe: cea dintre mine ca individ şi El şi cea dintre mine ca membru al Bisericii Sale şi El. Sau poate că individul ar trebui să se topească în comunitate, să nu mai fie infatuatul „eu“, ci smeritul „noi“, poate că distanţele astea ar trebui să fie cam una şi aceeaşi. Sau asta o fi imposibil? Chestiuni delicate pentru un creştin aşa de „tânăr“ ca mine. Şi-apoi, distanţele - sau distanţa - cu pricina n-au nimic comun cu logica, nici cu segmentele de dreaptă din geometrie, fie ea euclidiană sau ba. Aşa că, pe calea logică, e clar că n-o să ies la liman prea curând.

O să încerc să merg pe altă cale, pe cea a inimii, pe urmele schimbărilor produse în mine în ultimii ani, în speranţa că în alte suflete (chiar numai unul dac-ar fi) cuvintele mele vor produce un ecou, o senzaţie de „déjŕ vu, déjŕ connu“ sau poate o dorinţă de înţelegere şi de apropiere de El. Poate că printre noi mai sunt şi alţii care au trăit depărtarea de Dumnezeu ca pe o victorie a raţiunii la un anumit moment al vieţii: e cu mult mai uşor să crezi în Darwin - fiindcă oasele dinozaurilor le vezi la Antipa - decât să percepi sau să pricepi ceva abstract şi de neînţeles, ca Hristos. Aşa că omul practic alege soluţia cea mai uşoară: distanţa maximă faţă de El (de ce să ne complicăm existenţa?!). Poate că şi alţii s-au întrebat, într-un alt moment al vieţii, mai întâi „de ce li se întâmplă celor din jurul meu aşa ceva?“, iar mai apoi, într-un acces de imitaţie nătângă, „de ce mi se întâmplă asta tocmai mie (mie, perfectul)?“ Că e vorba de insuccese, de dezamăgiri, de boli, prea puţin contează, fiindcă, în fond, cu această întrebare nu facem decât să cerem socoteală unui Dumnezeu pe care cu câţiva ani înainte Îl negam sau Îl ignoram foarte ştiinţific, din comoditate.

Distanţa faţă de El pare să se micşoreze totuşi, nu-i aşa? Fundamentele logicii noastre infailibile se clatină. Poate că şi alţii au fost obligaţi să-şi redefinească termenii în care vedeau şi înţelegeau viaţa, să-şi recântărească valorile, prietenii, acţiunile şi să-şi admită (măcar în faţa lor înşile, dacă mândria îi împiedică s-o facă public) greşelile. Iarăşi parcă suntem cu câţiva milimetri mai aproape de El (matematica nu se lasă, se infiltrează peste tot!).

Poate că au mai fost şi alţii „împinşi“ spre Dumnezeu împotriva voinţei lor, „forţaţi“ spre necunoscutul unde logica şi matematica nu servesc la nimic, unde toate reperele se pierd, şi singurele indicii în ceaţa vieţii sunt vocile unui cor care cântă „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, căci văzură ochii mei mântuirea Ta...“ într-o penumbră de Vecernie.

În etapa asta a vieţii, senzaţia mea e că distanţa faţă de El oscilează, te simţi când foarte aproape de căldura Bisericii Sale, când un bob de muştar purtat de vânt. Nimic nu e sigur, nimic din ce câştigi în termeni de apropiere de El nu e pentru veşnicie. Dar ce este sigur e că te cunoşti mai bine şi că, atins fiind de filonul dragostei Sale, nu mai deznădăjduieşti (aşa uşor). Nu ştiu unde şi când încep şi se termină fazele frământărilor şi ale căutărilor pentru fiecare dintre noi. Dar pentru mine, un lucru e acum sigur: Hristos contrazice legile matematicii şi ale fizicii, căci cu cât „te învârţi“ mai mult şi mai repede în jurul Lui, cu atât ai şanse mai mari să te apropii de El, forţa centrifugă dispare şi te absorb iubirea şi speranţa.

Ar mai fi de adăugat un lucru tare ciudat şi foarte subiectiv, deci total neştiinţific: distanţa dintre mine şi El a depins (de când a început să nu mai semene a abis), ciudat, de un coeficient „B“ (Biserica şi oamenii pe care i-am cunoscut în ea). Să fie oare întâmplător? Sunt convinsă că nu. Fără a face apel la argumente ştiinţifice, putem, deci, vorbi de Hristos care ne caută când ne depărtăm de El şi care vrea să fie în fiecare dintre noi şi printre noi. Hrană vie şi liant universal, El ni se propune neîncetat spre construcţie şi mântuire, plin de iubire, de smerenie şi de răbdare, până când începem să-L bănuim, să-L recunoaştem, să-L iubim, să nu mai putem suporta distanţa faţă de El. Nu ne rămâne decât să devenim „receptori“ de Hristos.

Simplu, nu?