Invitatul săptămânii: Împreună-lucrarea dintre raţiune şi credinţă

Mulţi dintre savanţii zilelor noastre sunt absolut siguri că religia nu se poate împăca niciodată cu ştiinţa. Principala cauză ce îi face să tragă o astfel de concluzie este faptul că, în aparenţă, religia nu poate demonstra în mod direct adevărul ideilor sale, în timp ce ştiinţa o poate face.

Există astăzi, însă, şi o serie de oameni de ştiinţă care susţin că nu există nici o opoziţie între religie şi ştiinţă. Fiecare din ele este perfect valabilă, însă doar în propria sferă de cercetare, bine delimitată. De aceea, nu trebuie judecată religia după standardele ştiinţei sau viceversa, doarece întrebările pe care le pune fiecare sunt complet deosebite, iar conţinuturile răspunsurilor atât de distincte, încât comparaţia între cele două nu are sens.

Fie că sunt adepţii conflictualităţii, fie că sunt cei ai contrastării dintre ştiinţă şi religie, rezultă că marea majoritate a oamenilor de ştiinţa din vremurile noastre împărtăşesc convingerea că nu poate exista justificare, în termeni epistemologici, pentru împreună-lucrarea dintre cunoaşterea prin raţiune ştiinţifică şi cunoasterea prin credinţă religioasă.

Prin contrast cu aceste puncte de vedere dominante astăzi, argumentul pe care îl prezentăm aici susţine existenţa a trei caracteristici fundamentale ale împreună-lucrării dintre raţiunea ştiinţifică şi credinţa religioasă, caracteristici ce-i conferă acesteia legitimitate epistemologică.

În primul rând, este vorba despre caracteristica ce ţine de originea împreună-lucrării. Istoria marturiseşte că, încă de la originile sale - prin însăşi zestrea genetică pe care a primit-o la naşterea sa -, raţiunea ştiinţifică s-a însoţit cu credinţa religioasă, în efortul ei de cunoaştere a realităţii. Acest lucru a fost posibil întrucât există o putinţă naturală de cunoaştere raţională (afirmativă şi negativă) a lui Dumnezeu prin deducţie, în calitate de cauză a lumii, investit cu atribute asemănătoare ei.

A fost însă nevoie de forţa distructivă a patru valuri succesive ale secularizării, pentru ca exarcerbarea trufaşă a raţiunii în detrimentul credinţei să conducă, mai întâi, la subordonarea credinţei de către raţiune, apoi la încarcerarea credinţei în cadrele constrângătoare ale raţiunii, urmată de golirea credinţei de taină şi inefabilul transcendenţei divine, pentru ca, în final, secătuită de misterul trăirii religioase, credinţa să fie alungată şi Dumnezeu „proclamat“ mort.

Credinţa atee secularizată

În al doilea rând, este vorba despre caracteristica ce ţine de natura împreună-lucrării. Ca rezultat al îndelungatului proces de secularizare a ştiinţei occidentale, actuala stare de dezintegrare a împreună-lucrării şi de alungare a credinţei religioase din câmpul existenţial al cercetării ştiinţifice este o stare abătută şi pervertită de la rânduiala originară şi naturală a lucrurilor. Confirmarea factuală a acestei aserţiuni este furnizată de faptul că degradarea lentă, graduală şi progresivă a împreună-lucrării dintre ştiinţă şi religie prin exacerbarea trufaţă a raţiunii ştiinţifice s-a soldat nu numai cu alungarea credinţei religioase, dar şi cu înlocuirea ei cu un alt sistem de credinţe, secularizate şi antireligioase (scientiste, materialiste şi reducţioniste). Înlocuirea unui sistem iniţial de credinţă (credinţa religioasă) cu un alt sistem de credinţă (credinţa atee secularizată) ne oferă o dovadă extrem de preţioasă în legătura cu statutul ontologic natural al cercetării ştiinţifice: cunoaşterea prin raţiune nu se poate în mod firesc dispensa de cunoaşterea prin credinţă. Este în natura lucrurilor ca raţiunea să se însoţească cu credinţa în căutările ei vizând cunoaşterea realităţii şi aflarea adevărului. Iar atunci când partenerul natural de împreună-lucrare (care este credinţa religioasă în Dumnezeu) este alungat, acestuia îi ia locul un partener de înlocuire, surogat (care este credinţa atee secularizată).

Ştiinţa se detaşează de scepticismul modern

În al treilea rând, avem în vedere caracteristica ce ţine de inevitabilitatea împreună-lucrării. Îndeosebi în ultimele două decenii, asistăm la preocuparea noii orientări a ştiinţei de a-şi repoziţiona aria de problematizare cu faţa spre temele dezbătute îndeobşte de reflecţia teologică. În acest sens, credem că suntem justificaţi să apreciem că cea mai vizibilă detaşare de scepticismul modern şi de poziţia sa de renegare absolută a legitimităţii cunoaşterii prin credinţa religioasă vine din partea noilor ştiinţe ale complexităţii (Teoria sistemelor disipative, Sinergetica, Teoria stabilităţii structurale şi morfogenezei, Teoria haosului, Teoriile sistemelor cu autoorganizare, Modelarea fractală, Tehnicile experimental-computaţionale, Teoria randamentelor crescătoare ş.a.).

Toate acestea justifică concluzia că împreună-lucrarea dintre ştiinţă şi religie este nu numai starea originală şi normală în care cercetarea ştiinţifică purcede la cunoaşterea realităţii şi aflarea adevarului, dar ea reprezintă şi condiţia inevitabilă a unui astfel de demers.