Invitatul săptămânii: În ce limbă vorbeşte Dumnezeu?

După ce a făcut Dumnezeu lumea şi i-a făcut pe oameni, toţi, ni se spune în Vechiul Testament, vorbeau aceeaşi limbă. Dar ambiţioşi şi necugetaţi fiind, s-au hotărât să înalţe un turn înalt prin care să poată urca până la Împărăţia Cerească. Bunul Dumnezeu s-a supărat, dar nu le-a dărâmat turnul, care se vede până în zilele noastre, ci le-a încurcat limbile, ca să nu se mai înţeleagă unii cu alţii. Oamenii au abandonat construcţia şi s-au împrăştiat prin întreaga lume, iar nemaiînţelegându-se, s-au tot războit până în zilele noastre.

După ce l-a trimis pe Fiul Său printre oameni, pentru a-i mântui de păcate, iar aceştia l-au răstignit, Dumnezeu, în mare mila Sa, a încercat totuşi, prin aleşii săi, să ne facă vestită învăţătura Mântuitorului, care este "calea, adevărul şi viaţa". Pentru aceasta, în ziua Cincizecimii, a pogorât deasupra acestora puterea Duhului Sfânt sub forma unor limbi de foc, astfel încât fiecare apostol să poată fi înţeles de către oricine în limba lui. Dar aceasta nu înseamnă totuşi că oricine, în orice limbă, adică "fiecare pre limba lui", înţelege la fel de bine cuvintele lui Dumnezeu şi ale Mântuitorului. Ceea ce poate fi ilustrat cu numeroase exemple istorice.

Oricum, la început, cu mult înaintea Evangheliilor, Vechiul Testament a fost tradus din ebraică în limba greacă, şi se spune că Septuaginta n-a fost o simplă traducere, căci textul grecesc a fost stabilit în mod identic de către cei 72 de reprezentanţi, câte 6 pentru fiecare trib, care au tradus Vechiul Testament, ceea ce nu se putea face fără intervenţia Duhului Sfânt, care i-a ajutat pe traducători şi care a înlesnit şi traducerea în limba latină (Vulgata). Au apărut însă şi alte traduceri, şi chiar textul ebraic a fost revizuit de către masoreţi şi a fost utilizat alături de versiunea aramaică pe care o vorbea şi Iisus Hristos. Dar Evangheliile, cu excepţia celei după Matei, scrisă în aramaică, au fost scrise direct în limba greacă, după revelaţiile Evangheliştilor. Oricât de inspirate ar fi fost acestea, făcute unele după celelalte şi apreciate în mod diferit, au reiterat întrebarea despre limba în care vorbeşte Dumnezeu. Mai ales după ce Sfânta Scriptură a început să fie tradusă în toate limbile globului.

Există însă şi o istorie a noastră, românească, în care s-a încercat şi se mai încearcă şi astăzi să fie îndreptată sau diortosită, cum se zice, Sfânta Scriptură în limba română, după toate textele canonice existente, în funcţie de confesiuni, de doctrine şi de tradiţii. Şi nu este lipsit de importanţă faptul că primele traduceri româneşti s-au făcut din limba greacă tocmai în perioada de dominaţie a culturii greceşti din Ţările Româneşti, în care funcţionau cele două Academii Greceşti, de la Bucureşti şi de la Iaşi, în care se vorbeau greaca şi latina, cele două limbi clasice ale creştinismului. Din această cauză, în afara unor expresii arhaice şi a sintaxei de influenţă greco-latină, primele traduceri româneşti uimesc şi astăzi prin puterea lor sugestivă, revelatoare, ridicându-se adesea la înălţimea textelor originale şi, cum s-a văzut uneori, chiar mai aproape de semnificaţia contextului biblic.

Filosoful Constantin Noica, în celebra sa Rostire filosofică românească, porneşte de la primul verset din Prologul Evangheliei după Ioan (En arche en ho logos), tradusă adesea prin: "La început a fost cuvântul", şi, urmărind vechile traduceri româneşti, constată traducerea lui en, în loc de "în" prin "întru", şi a lui logos, în loc de "cuvânt" prin "rostire". "Întru" se dovedeşte chiar mai potrivit decât grecescul en, cu semnificaţia de "în" şi "la", căci sugerează cosubstanţialitatea Logosului cu Începutul şi nu numai simultaneitatea lor. Iar "rostirea" se dovedeşte singurul termen din toate limbile prin care poate fi redat logosul grec, care să însemne şi vorbire, şi rostuire, adică punere în ordine. În română există însă şi un termen vechi, mai potrivit pentru arche decât "început", şi anume "obârşie", care înseamnă şi început, şi sfârşit, adică redă cel mai bine contextul Evangheliei după Ioan (Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul), iar în loc de "a fost", imperfectul "era" menţine permanenţa divină. "Întru obârşie era rostirea" sună poate arhaic, dar corespunde întru totul contextului evanghelic.

Nu putem răspunde la întrebarea: În ce limbă vorbeşte Dumnezeu?, dar suntem siguri că cel puţin în primul verset din Evanghelia după Ioan vorbeşte cel mai bine în limba română.