Invitatul săptămânii: Omul tradiţiei

Când spunem tradiţie, înţelegem ideea de moştenire, iar moştenirea este socotită ca tot ceea ce este mai scump pentru noi. Când e vorba de tradiţie în înţelesul cel mai adânc, atunci sigur că tradiţie înseamnă darul credinţei, lumina credinţei păstrate. Suntem în perioada de după marea sărbătoare a Învierii, a Luminii, şi trebuie să avem în vedere tocmai ca această Lumină să nu se stingă, să nu slăbească şi să o păstrăm vie. Acesta este cel mai mare dar al Învierii. Iar când avem în vedere această moştenire, noi suntem pe calea cea bună, şi cât de important este să fii pe calea cea bună!

Tot ceea ce moştenim noi ca valoare supremă, lăsată nouă prin tradiţie, sunt în mod clar lucrurile de care are nevoie sufletul şi mintea noastră. Aceste valori, de fapt, nu le căutăm în trecut, nu căutăm să ne amintim de ele, ci important este ca ele, şi în primul rând acest dar al credinţei, atât cât îl mai avem, să ne ajute să redescoperim ceea ce ne lipseşte. Şi ceea ce ne lipseşte este binele şi frumuseţea care sunt ca aerul: cum nu poţi trăi fără aer, tot aşa nu poţi trăi fără frumuseţe şi fără bine. Or, tradiţia tocmai asta ne-a lăsat, iar frumuseţea şi binele stau în simplitate. În lumea de astăzi ajungem, dacă suntem sensibili, să ne dăm seama că tocmai asta ne lipseşte: simplitatea. Lumea în care trăim în prezent este o lume care se tot încarcă de lucruri străine nevoilor noastre. Se încarcă şi tot ceea ce vine din afară se aşază pe tot ceea ce este lăuntric; astfel ajungem ca o corabie în situaţia de a se scufunda. Trebuie să avem tăria credinţei şi să spunem: „nu am nevoie de asta şi nici de asta“ şi să căutăm lucrurile de care avem cu adevărat nevoie. Şi cuvântul „nevoie“ este legat de nevoile reale pe care le avem, nu de tot ceea ce ne dorim, şi cu atât mai puţin de ceea ce ne dorim noi fără măsură, ci de ceea ce ne este de trebuinţă. Este nevoie de ideea aceasta de simplitate, de a căuta să redobândim condiţia simplităţii pe care tradiţia, prin tot ce ne-a lăsat - şi mă gândesc, bunăoară, la ce ne-a lăsat satul, ce ne-a lăsat omul simplu de la ţară, omul legat de pământ.

Dumnezeu a lăsat totul spre a descoperi şi redescoperi mereu frumuseţea despre care El însuşi spune la început că este „bună foarte“. Prin „bun“ se înţelege şi „frumos“, deoarece cuvântul „kalos“ din greacă poate însemna amândouă aceste lucruri doar prin schimbarea literei „omicron“ cu „omega“. Asta ne-a lăsat ţăranul şi eu, unul, provenind tot din acest mediu rural, cu greu am descoperit valoarea tradiţiei, pentru că am fost mult încercat când am fost tânăr şi cu atât mai mult acum socotesc această nevoie de a reveni în firea cea bună prin redobândirea cunoştinţei pe care o aveau oamenii care ne-au lăsat buna rânduială.

Toate lucrurile pe care le-a lăsat ţăranul sunt lucruri care aduc dovada că viaţa are nevoie de acele lucruri frumoase care sunt şi bune totodată, reînnoindu-le, pentru că în viaţă toate se reînnoiesc, dar nu-şi schimbă caracterul adânc care este păstrat în conştiinţă. Odată cu pierderea acestor valori, noi, de fapt, simţim că ne pierdem pe noi înşine, simţim că ne pierdem statornicia, locul. Or, oamenii rătăcesc prin învăţături străine faţă de tradiţie şi care seduc permanent mintea. Aceste învăţături s-au dovedit prin ceea ce se vede astăzi în lume, iar noi vorbim de ceea ce vedem aici, la noi; sigur că noi vedem şi tot ceea ce este în lume, dar gândul şi nevoile noastre sunt de a ne aduna în fiinţa noastră şi a vedea cum stăm noi, ca neam şi ca persoane. Este un lucru important şi de folos să avem în vedere ceea ce se stinge în sufletul nostru şi acest lucru este tocmai această frumuseţe a tradiţiei lăsate de ţăran. Sigur că este greu; omul s-a înstrăinat, s-a înstrăinat de el însuşi prin înstrăinarea de această moştenire, moştenirea bună, sănătoasă a vieţii.

Omul s-a înstrăinat şi este într-o situaţie îngrijorătoare. Ameninţată este de fapt, limba; astăzi am ajuns în momentul în care limba este ameninţată. Oare ceea ce caracterizează, ceea ce defineşte fiinţa unui neam între neamuri, fără numai credinţa, limba? Pentru că noi suntem un popor căruia bine îi stă să se smerească între celelalte popoare, nu avem motive să ne lăudăm cu nimic, ci doar să avem în vedere să nu pierdem această valoare care este unică, moştenirea a ceea ce ne-au lăsat înaintaşii. Tot ceea ce au făcut ei s-a moştenit la fel cum s-a moştenit şi limba, lucrurile acestea pe care ei le-au lăsat vederii sunt lucruri lăsate cum au lăsat şi limba. Asta este ceea ce ne defineşte pe noi şi, poate, pe fiecare popor în parte.

Ar fi foarte important de reflectat asupra caracterului fiecărui popor, a ceea ce a lăsat şi ce legătură ar fi între ceea ce a lăsat şi limbă. Noi asta am moştenit: ceea ce a dăruit Biserica acestui popor simplu, de ţărani, atât timp cât s-a păstrat neatinsă tradiţia. Pentru că a fost un moment în care tradiţia a fost atinsă, şi încă destul de rău, la mijlocul veacului al XIX-lea, odată cu secularizarea.

Ceea ce avem noi de făcut este să ne gândim la foarte puţinul pe care îl putem face ca să nu pierdem totul, să mai rămână o lumină, o flacără a vieţii, a conştiinţei, şi celor care vor urma nouă.