Invitatul săptămânii: Paştile copilăriei mele

Paştile aminteşte oricui de copilărie. Iar copilăria mea mă duce cu gândul la şosetele albe pe care le primeam şi cu care mă duceam la biserică, la rochiţele roşii îmbrăcate în ceas de sărbătoare, la fundele strălucitoare pe care fiecare fată le purta. Oricât de săraci eram pe atunci, fiecare copil avea hăinuţe noi.

Eu sunt din Iaşi. Iaşul este un oraş academic, mai religios decât altele, cel puţin eu aşa mi-l amintesc. Paştile era pentru noi toţi o mare sărbătoare. Se mergea la biserică, primeam lumină şi stăteam până dimineaţa, când părintele trecea şi sfinţea coşurile cu prinoase. Apoi ne duceam acasă, ne spălam într-un vas cu apă în care părinţii puneau un mare ban de argint şi un ou roşu. Şi ne îmbrăţisam. Îmbrăţisarea de Paşti ne făcea atât de fericiţi încât nu ne mai dădeam seama cât de săraci eram.

Pentru noi toţi masa de Paşti era ceva grozav. Bogăţia ei nu se repeta în nici o altă perioadă a anului. Mirosea peste tot a cozonac şi toată lumea era veselă. Feţele tuturor erau luminoase.

Tot de atunci ţin minte miracolul poveştilor. Bunica ne povestea că pământul se sprijină pe şase furci de ceară şi că oamenii, atunci când sunt păcătoşi, devin din ce în ce mai grei, ameninţând, prin aceasta, stabilitatea pământului. Dar de Paşti, prin sacrificiul Domnului Iisus Hristos, deveneam cu toţii mai uşori, pentru că păcatele noastre erau iertate. Nu doar păcatele noastre contribuiau la surparea pământului, fiindcă şi necuratul voia să roadă cele şase furci, pentru a scufunda pământul. Dar Dumnezeu nu lăsa pământul de izbelişte, mai ales de Paşti. Atunci se înroşeau ouălele, iar la vederea lor, necuratul îşi pierdea curajul şi fugea. Era o poveste care ne făcea să înţelegem ce era de neînţeles pentru noi. Paştile aducea bucurie şi bunătate. Acum se refăcea armonia lumii. Masa de Paşti, care aduna pe toţi, bunici, părinţi, nepoţi, verişori şi prieteni, făcea să ne revedem, să ne redescoperim unii în alţii…

Nu pot uita masa cu bunătăţi, la care se mânca cu „tacâmurile cele bune“. Şi, negreşit, se ducea împărţeală la cei săraci. De Paşti, generozitatea deschidea uşa. În săptămâna ce urma Paştilor, tot bunica ne spunea că cerul este deschis şi că toate rugile se împlinesc. Iar noi ne rugam!

Mai era şi Evanghelia mironosiţelor, care, în faţa mormântului gol al lui Iisus, s-au aflat dintr-o dată înaintea îngerului. Nu prea înţelegeam de ce li se spunea mironosiţe. Pentru noi, cuvântul avea un alt înţeles, dar el venea, de fapt, de la mir. Când s-au dus să Îl miruiască, femeilor li s-a arătat Îngerul Domnului, care le-a vestit Taina Învierii. Totul era minunat în ceea ce priveşte Paştile din vremea copilăriei mele. Într-un an am făcut Paştile în Bucovina, de unde era mama mea, mai exact, din Obcinele Bucovinei. Erau flori, multe flori şi pomii toţi înfloriţi. Acolo mi s-a părut că şi pământul râde. Erau şi multe coşuri cu ouă, toate roşii. Acolo am aflat că, după ce ciocnim ouăle, păstrăm cojile şi le aruncăm pe apă pentru că este Paştile Blajinilor. Paştile de la oraş nu prea seamănă cu cel de la ţară. Pe cel de la ţară îl trăiam mai intens, parcă era mai aproape de sufletul meu, pentru că şi oamenii erau mai buni şi mai frumoşi.