Invitatul săptămânii: Provocarea idolatriei

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Drumul de la chip la asemănare, potrivit teologiei patristice, implică misterul libertăţii, fiind străjuit nu numai de harul dumnezeiesc care reclamă o dimensiune teandrică a existenţei, ci şi de idolatrie. Prin creaţie, omul este, de fapt, un homo adorans, însă această calitate nu implică o dimensiune soteriologică definitivă, ci doar un dar, care dă posibilitatea omului să se încadreze şi să se menţină în dimensiunea soteriologică, propusă de Însuşi Creatorul său, dimensiune care este în conformitate totală cu voinţa Creatorului şi cu natura creată a omului. Drumul spre desăvârşire implică responsabilitate şi sinergie, Dumnezeu şi omul colaborând într-un cadru comunional, la urcuşul celui din urmă în slava Celui dintâi.

Manifestarea diversă, idolatră a lui homo adorans este generată de căderea lui în păcat, înţeleasă de către Biserică ca eşec existenţial, şi confuzia pe care o aruncă peste întreaga creaţie consecinţele acestei căderi. Din unitatea manifestării sale, care era dată de însăşi relaţia cu Creatorul, homo adorans descoperă prin cădere diversitatea manifestării idolatre pe care o impune noua sa condiţie de supravieţuire în moarte. Chipul lui Dumnezeu din om, deşi întunecat, păstrează dorul după Arhetipul său. Cu toate acestea, homo adorans pierde posibilitatea asemănării cu Creatorul, posibilitate care se va inaugura din nou în Iisus Hristos şi în Tainele Bisericii. Itinerariul istoric şi cosmic complex pe care omul îl parcurge între Adam cel Vechi şi Adam cel Nou - deşi nu lipsesc semnalele clare de ridicare a omului din idolatrie, mai ales în sânul poporului evreu, care chiar accentua caracterul monoteist al religiei sale ca o contrapondere faţă de politeismul păgân - se poate caracteriza ca o confuzie tulburătoare a creaturii cu Creatorul, ca o idolatrizare a lumii, idolatrizare care este specifică popoarelor păgâne. Dorul omului după infinit este constitutiv chipului şi, astfel, omul, creat după chipul Logosului întrupat, îşi caută permanent Modelul său. Potrivit constituţiei sale, omul nu poate să nu fie un homo adorans, adică nu poate să nu aducă cult într-un anumit mod, fie că îl aduce, prin tot ceea ce face, Dumnezeului adevărat, fie că îl aduce în diverse moduri pe altarul idolatriei şi al politeismului vechi şi nou.

Delimitarea dintre manifestarea idolatră a lui homo adorans şi manifestarea lui integrată înspre o autentică manifestare a lui o face Revelaţia supranaturală, care culminează în Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Confuzia dintre Dumnezeu şi lume este anulată în Iisus Hristos, după cum este anulată şi distanţa dintre Dumnezeu şi lume, distanţă şi confuzie create de căderea omului în păcat. Dumnezeu, în mod paradoxal, Se coboară din iubire în lume, Îşi asumă lumea afară de păcat şi fără să se confunde cu ea, o îndumnezeieşte în Trupul Său şi extinde această îndumnezeire ca posibilitate în istorie prin Biserică. Misterul libertăţii, care este un dar dumnezeiesc, nu exclude posibilitatea creştinilor, în condiţionările istoriei, de a redeveni idolatri, de a redeveni după chipul bătrânului Adam cel căzut, şi nu să se configureze după chipul lui Iisus Hristos, Adam cel Nou, adevăratul Părinte al umanităţii. Această posibilitate deschide larg uşa reînvierii în context creştin sau, într-o altă accepţie, într-un context postcreştin, a idolilor de tot felul, a idolilor care, după evenimentele Întrupării, Morţii, Învierii şi Înălţării lui Hristos la cer, au fost îngropaţi de către fiecare creştin în parte, tocmai în momentul când a devenit creştin, în Tainele Bisericii. Dar oare mai există această conştiinţă în viaţa multor creştini?

Contextul în care se dezvoltă politeismul lumii contemporane îl face mult mai rafinat şi periculos chiar decât politeismul lumii păgâne de odinioară. Homo adorans contemporan, adică omul contemporan, este în căutarea unui sens al vieţii, sens care a fost acoperit, în mod paradoxal, în secole de istorie creştină, de un strat gros de idolatrie. Pentru a-şi regăsi sensul el, trebuie să aleagă între Iisus Hristos şi idolii modernităţii şi ai postmodernităţii, şi nu să „combine“ credinţa şi viaţa în Iisus Hristos cu multiplele caracteristici şi manifestări ale politeismului păgân prezent în lumea noastră. Epoca modernă, în special, şi cea contemporană, în mod evident, va genera un paradox: înflorirea idolatriei în miezul creştinismului şi, astfel, creştinii sunt din nou provocaţi să aleagă, de această dată între Iisus Hristos şi idolii modernităţii sau, şi mai rafinat, între Iisus Hristos şi idolii postmodernităţii.

Asistăm astăzi la o convieţuire, o împăcare, o combinaţie între Iisus Hristos şi viaţa Bisericii Lui şi idolii modernităţii şi ai postmodernităţii - în viaţa multor creştini -, ceea ce naşte o altă modalitate de a accepta politeismul păgân, un nou fel de politeism. Cei mai mulţi dintre ei duc o viaţă „complexă“ în care combină într-un sincretism fără margini viaţa creştină cu viaţa păgână, toate acestea ducând, de fapt, la un nonsens, o viaţă creştino-păgână sau o viaţă păgâno-creştină. Asistăm şi astăzi, ca şi în trecutul recent al Bisericii, la manifestarea unei tipologii sincretiste: un creştin cu apucături (îndeletniciri) păgâne. Dar dacă, în cadrul politeismului, exista posibilitatea coexistenţei zeităţilor, în creştinism lucrurile stau cu totul altfel: nu există nici o învoială între Hristos şi Veliar, care generează şi susţine idolatria, între Hristos şi idolii politeismului actual sau ai politeismului din toate timpurile.

Nădejdea în idoli face viaţa contemporană neîmplinită, stresantă, nesigură, chiar în mijlocul unei siguranţe declarate şi exterioare. Nevoia de idoli se înregistrează ca o degradare a nevoii de absolut, de Dumnezeul Cel adevărat, Care rămâne într-o aşteptare plină de iubire a omului pe care l-a chemat de la nefiinţă la fiinţă pentru a fi, în mod autentic, homo adorans. Sensul vieţii lui homo adorans, din toate timpurile, deci şi din cel contemporan, este Iisus Hristos, Care ne este mai intim chiar decât noi înşine, intimitate care se revelează tocmai în problematica chipului şi în existenţa istorică a lui homo adorans. Omul contemporan nu se va salva prin el însuşi. Deşi caută cu frenezie acest fapt, el se va putea salva doar în Iisus Hristos, începutul, mijlocul şi sfârşitul a tot ce există. Doar în Iisus Hristos îşi va găsi Arhetipul, după care aleargă din zorii umanităţii până astăzi şi de azi până la arătarea deplină a luminii taborice.