Invitatul săptămânii: Pruncia eternităţii

Crăciunul este praznicul maternităţii dumnezeieşti a Fecioarei Maria. Odată cu ea, întreaga Biserică Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc şi Îl îmbrăţişează cu iubire de mamă. În braţele ei iubitoare stă Domnul timpului şi al eternităţii, Lumina şi sensul veacurilor. Omul trecător Îl leagănă lin pe Dumnezeu.

Colindele de Crăciun afirmă această bucurie tainică şi acest fior nepătruns al Bisericii care trăieşte adormirea Pruncului Dumnezeu în braţele umanităţii: „Linu-i lin şi iarăşi lin“. Acest somn învietor al lui Dumnezeu în braţele omului este profeţia eshatologică a odihnei eterne a neamului nostru în braţele Tatălui ceresc. Iubirea care se revarsă din inima Fecioarei şi Îl îmbrăţişează pe Prunc este iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia dăruită omului pentru ca el să o întoarcă înapoi într-o fluiditate unică a iubirii: „Cel ce a plecat cerurile şi în Fecioară S-a sălăşluit vine să Se nască cu trupul în peştera Betleemului, precum este scris, şi să fie văzut prunc Cel ce dă viaţă pruncilor în pântece“ (Mineiul lumii Decembrie, p. 278). Pruncia lui Dumnezeu de la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4) este, aşadar, izvorul prunciei fiecărui om, ca început neprihănit al umanităţii în el şi ca temei al întoarcerii prin pocăinţă la Dumnezeu, Pruncul veşniciei: „De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3).

Dumnezeu are ADN-ul Maicii Domnului

Teologia Crăciunului este cu atât mai profundă şi mai intensă cu cât omul purtător de Dumnezeu realizează legătura mistică de iubire dintre mamă şi Fiu, adică dintre om şi Dumnezeu. Orice prunc seamănă cu mama şi cu tatăl lui. Dumnezeu seamănă cu Maica Domnului. Orice prunc are ADN-ul părinţilor lui. Dumnezeu are ADN-ul Maicii Domnului. Hristos, ca Dumnezeul veacurilor şi al eternităţii, simte în mod infinit durerea, grija, bucuria mamei, iar mama simte în pântecele ei bătăile inimii lui Dumnezeu. E atât de strânsă iubirea şi apartenenţa reciprocă încât Maica nici nu mai are nevoie să Îl roage ceva, fiecare gând sau dorire a ei tresare tăcut în inima Fiului, Care îi îndeplineşte cererea. De aceea, Biserica Ortodoxă o cinsteşte pe Fecioara Maria mai mult decât pe orice sfânt, mai mult decât pe Heruvimi sau Serafimi.

Maternitatea dumnezeiască devine prin Maica Domnului o permanenţă a umanităţii, puterea ei de a naşte duhovniceşte pe Dumnezeu prin Sfintele Taine. De aceea, Fecioara Maică este paradigma îndumnezeirii umane, pentru că în ea se întâlnesc vocaţiile umanităţii în libertatea primitoare de har a iubirii: „Izvorul cel primitor de viaţă şi pururea curgător, sfeşnicul harului celui de lumină purtător, Biserica sfinţilor, cortul cel cu totul de aur, ceea ce este mai desfătată decât cerurile şi decât pământul, pe Născătoarea de Dumnezeu, credincioşii să o mărim (Canonul înainteprăznuirii).

Hristos, Unsul lui Dumnezeu pentru a fi Proroc desăvârşit, Arhiereu veşnic şi Împărat a toate, este mireasma dumnezeiască a lumii, iar Fecioara este amfora dumnezeirii Lui din care se varsă „Mirul cel nedeşertat şi de mântuire lumii“: „Fecioara, alabastrul cel înţelegător, poartă pe Hristos ca pe un Mir nedeşertat şi vine în peşteră, cu Duhul, să-L deşerte cu adevărat, ca să umple sufletele noastre de plăcuta Lui mireasmă“ (Canonul înainteprăznuirii).

Lumea, o realitate interioară accesibilă spiritual

Universul de metafore mistice ale Părinţilor imnografi arată că lumea este o realitate interioară accesibilă spiritual, iar cunoaşterea obiectivă este doar o participare la universul de viaţă al sufletului omenesc care asumă şi transcende în sine lumea: „Norul cel luminos şi însufleţit, purtând ploaia cea cerească, vine acum să o verse pe pământ ca să-i adape faţa. Primăvara harului, rândunica cea înţelegătoare, având înăuntru în pântece, naşte în chip de negrăit, risipind iarna necunoştinţei de Dumnezeu. Cămara cea curată şi nespurcată aduce în peşteră întrupat pe Împăratul“ (Canonul înainteprăznuirii). Observăm în acest tropar dimensiunea sfinţitoare pe care înţelegerea teologică o aduce întregului univers şi întregii istorii: vremea şi timpul se înnoiesc în Naşterea Domnului, iar Maica lui Hristos este „primăvara harului“ şi „izvorul limpede al nemuririi“, pentru că în ea înviază întreaga lume prin Viaţa-Hristos Care Se naşte din ea.

Imnografii eclesiali insistă pe abisul de înţelegere dintre firea dumnezeiască cea necuprinsă şi smerenia firii omeneşti a Pruncului din Betleem. Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primeşte integral iubirea celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptacolul deplin al iubirii şi dăruieşte iubirea prin frumuseţea lui tainică în care Dumnezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit şi nu poate răspunde decât prin plâns. Pruncia este frumuseţea integrală care se dăruieşte fără să ceară nimic în schimb, ca surâsul florilor care există indiferent de privitor. Pruncul este frumuseţea înlăcrimată a lumii. El este dependent de iubirea părinţilor în toate dimensiunile umanităţii sale smerite şi feciorelnice: el trebuie învelit („N-are scutec de-nfăşat, nici hăinuţe de-mbrăcat,/ Preacurata, pentru Pruncul de-mpărat“, după cum spune colinda), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile, până când va deveni de sine lucrător. Aşadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru că în ea nu este nici o urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtăşită şi dependenţă reciprocă a persoanelor în Dumnezeu.

Crăciunul este, aşadar, suprema dovadă de iubire veşnică a lui Dumnezeu faţă de făpturile ce se află în timp, pentru a le aduce în tărâmul cel de dincolo de moarte.