Invitatul săptămânii: Rolul creştinilor în societatea europeană astăzi

Vă propun să reflectăm împreună la un subiect care s-ar putea formula ca o interogaţie: care este rolul creştinului în societatea europeană? Sau, sub o formă mai pesimistă şi mai îngrijorătoare: mai are creştinul vreun rol de jucat în societate?

Vă propun ca punct de plecare o mărturie celebră care vine din Antichitate: Epistola către Diognet. Autorul anonim al acestei epistole ne propune o descriere impresionantă a paradoxului condiţiei creştine: "Creştinii nu trăiesc deosebiţi de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Ei îi iubesc pe toţi oamenii şi toţi îi persecută. Nu se ţine cont de ei, sunt condamnaţi, îi ucid, dar prin aceasta ei câştigă viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc un mare număr de oameni. Sunt lipsiţi de toate şi pe toate le au din abundenţă. Sunt dispreţuiţi şi, în acest dispreţ, ei găsesc slavă. Sunt blestemaţi de alţii şi ei binecuvântează, sunt insultaţi, iar ei îi cinstesc pe aceştia. Nefăcând decât binele, ei sunt luaţi drept ticăloşi… Dar cei care îi detestă nu ar putea să spună cauza urii lor".

Pentru a asuma un rol, trebuie să ştii care este acesta şi ceea ce se vrea de la el. Or, societăţile europene ne arată adesea, în proporţii şi nuanţe specifice, atât amnezia şi confuzia creştinilor, cât şi sinuozitatea angoasată, sau truda lor de a ieşi dintr-o memorie polemică, atunci când ei ar trebui să lucreze pentru o memorie nouă, a reconcilierii.

Pentru a avea un loc la înălţimea rolului asumat de fondatorii Europei, pornind de la Constantin şi Carol cel Mare până la Schumann, De Gasperi şi Adenauer, creştinii trebuie să înceapă prin a cunoaşte tradiţia lor, a o cunoaşte şi mai ales a înceta să o opună modernităţii.

Creştinismul a modelat lumea în care noi trăim, fapt recunoscut astăzi până şi de cei care nu sunt creştini, în ciuda episoadelor polemice împotriva credinţei sau a Bisericii. Acest raport particular cu propria sa istorie şi tradiţie face parte integrantă din conştiinţa creştinului.

De aici se desprind începuturile unui răspuns la întrebarea noastră privind rolul creştinului în societatea contemporană.

Mai întâi, creştinul este martorul şi promotorul demnităţii şi al libertăţii creatoare a individului. Noi dezbatem îndelung astăzi drepturile şi libertăţile omului, uitând că aceste valori ne parvin din tradiţia creştină, care, la rândul ei, a interpretat şi a făcut proprii tradiţiile iudaică şi greco-latină. Cum spunea atât de bine Nicolae Steinhardt, creştinismul îl pot înţelege doar cei care recunosc libertatea ca bine suprem. Venind de la un om care a suferit persecuţiile comuniste pentru a regăsi în sfârşit libertatea sa în credinţă, această frază rezumă relaţia consubstanţială între libertate şi creştinism.

Pentru a relua cuvintele lui Jacques Maritain, nu trebuie să uităm că "democraţia este legată de creştinism şi că accesul la democraţie s-a ivit în istoria umană ca o manifestare în timp a inspiraţiei evanghelice".

Creştinul are ocazia de a dovedi prin prezenţa sa în societate că aici nu este un raport creat de hazardul istoriei.

Credinţa posedă capacitatea intrinsecă de a genera libertatea, binele comun şi raţiunile profunde ale vieţii sociale şi ale democraţiei, ameninţate uneori de a încremeni în proceduri.

În al doilea rând, creştinul este prin destinul său de la început chipul însuşi al solidarităţii: manifestarea explicită a prezenţei sale este iubirea faţă de aproapele. Recunoaştem creştinul conştient de ceea ce este după ospitalitatea sa şi după deschiderea sa către celălalt. Lamentaţiilor teatrale, agitaţiei haotice şi inutile, creştinul poate opune acţiunea eficace, directă şi personală sau poate contribui la efortul comunităţilor şi Bisericilor.

În al treilea rând, creştinul poate fi promotorul valorilor comunitare. Există creştini care nu consideră că aparţin unei Biserici, prin lipsa dispoziţiei sau prin suspiciunea, neîncrederea faţă de instituţii. Aceste cazuri fiind puse separat, creştinii nu sunt prin natură solitari, ei trăiesc împreună, formează o comunitate, eklesia, şi trăiesc credinţa lor în societate, la lumina zilei, nu pe ascuns. Or, acest exerciţiu creştin, această experienţă a vieţii comunitare poate astăzi reprezenta o contrapondere la atomizare, la singurătate, în final, la egoismul care impregnează societatea contemporană, în ciuda numeroaselor apeluri la solidaritate.

La fel, familia reprezintă prima expresie a vieţii comunitare şi a sensului ei creştin. Prezenţa creştinului în societatea europeană trebuie astfel să fie o pledoarie pentru valorile familiale şi pentru un răspuns responsabil la provocările declinului demografic.

Să transmitem sensul vieţii, demnitatea care decurge din acest imens dar (căci noi primim viaţa, nu o cerem, nici nu trebuie să ne-o luăm), aceasta este datoria creştinului conştient de implicaţiile cetăţeniei sale spirituale.

În sfârşit, fundamental, creştinul este purtător de speranţă. Credinţa în Hristos şi în Vestea cea Bună semnifică speranţa reînnoită până la capătul istoriei.

Această speranţă a făcut istoria, a dat naştere la noi mentalităţi, la noi instituţii. În ciuda dorinţei unora şi a satisfacţiei premature a altora, această speranţă nu şi-a sfârşit acţiunea. Nu speranţa creştină este în criză astăzi, ci conştiinţa creştinilor de a fi încă purtătorii acestei speranţe. Ea poate şi trebuie să se realizeze, cu rezultate benefice, la fiecare nivel al vieţii noastre în societate.

Pentru a conchide, eu cred în rolul puternic al creştinului în societatea europeană contemporană. Acest rol trebuie să aibă ca mod de expresie privilegiată morala publică, el trebuie să vizeze a imprima o direcţie etică societăţii. Aceasta poate deveni efectivă, reală, dacă

există aşa cum spuneam la început, o veritabilă conştiinţă a condiţiei creştine.