Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Invitatul săptămânii: Slujirea ca misiune

Invitatul săptămânii: Slujirea ca misiune

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Theodor Damian - 28 Feb, 2010

A sluji înseamnă în general a te pune în serviciul aproapelui, a oferi lucruri de care el are nevoie. Există multe feluri de slujiri după cum sunt multe feluri de nevoi, ţinând cont mai ales de faptul că omul este o fiinţă în permanentă nevoie, o fiinţă vulnerabilă, fragilă, dependentă. În acest sens, slujirea are un caracter ontologic. Nu se poate fără slujire. Parafraza hamletiană - a fi sau nu a fi - nu se potriveşte aici: Dacă-l considerăm pe a fi, atunci implicit vorbim de a sluji. Nu există opţiunea: a sluji sau a nu sluji.

În esenţă, a sluji, a servi înseamnă a fi la dispoziţia, la discreţia celuilalt. Ca un serv. Nu ne mai place astăzi această analogie. Adevărata slujire implică însă uitarea de sine, dăruire totală, sacrificiul, gratis. Paradigma supremă a acestei condiţii este Iisus Hristos. Slujirea mântuitoare, slujirea care vine în întâmpinarea unei nevoi ontologice, a unei mari nevoi şi, prin extensie, a oricărei nevoi, este gratuită, ea cere deci timp, efort, investiţie, şi nu iei nimic în schimb în afară de bucuria că ai fost de folos.

În viaţa de zi cu zi, slujirea s-a făcut fie gratis, fie la schimb (contraserviciu, bani, îndatorirea cuiva către tine, etc.). În Biserică ea a luat ambele forme, şi gratis, şi cu bani (nu în sensul de simonie), mai ales din momentul unde tipul de slujire cerut şi oferit de Biserică s-a profesionalizat.

În diaspora română, în funcţie de caz, slujirea misionară, adică angajarea în grija faţă de sufletele celorlalţi la nivel creştin şi uman, s-a făcut în ambele forme. În unele cazuri, comunităţile îşi plătesc preotul, păstorul, în altele, nu. (Desigur nu există nici un blam în cazul unde preotul este plătit pentru slujirea sa, întrucât şi el şi familia sa trebuie să trăiască ca fiecare om şi profesionalizarea slujirii ce include remuneraţia e o chestiune de înţelegere între ambele părţi).

Sunt şi cazuri, mai ales în diasporă, unde preotul slujeşte profesional gratis sau pentru o remuneraţie insignifiantă, el întreţinându-se dintr-un alt tip de muncă pe care o prestează.

Asta se întâmplă mai ales în cazurile unde un preot ajunge într-un loc în care sunt creştini - români în cazul nostru - şi nu el este angajat de comunitate, ci el o creează, adună la sine om cu om, îi păstoreşte, le poartă de grijă fără pretenţii, mai ales dacă, din fericire, există o altă sursă de venit pentru întreţinerea sa şi a familiei lui. În astfel de cazuri, slujirea vădeşte direct vocaţia pură.

Sunt oameni care - ştiind că lucrează normă întreagă pentru o comunitate, gratis, în afară de un alt serviciu normă întreagă pentru întreţinere - ar da de la ei o anumită sumă de bani numai pentru a fi lăsaţi în pace şi a avea răgazul necesar pentru odihna de care fiecare are nevoie sau pentru alte probleme personale, asta mai ales în cazul în care slujirea gratuită li s-ar impune.

Câtă vreme un preot creează o comunitate creştină ca s-o slujească gratis, dar se întreţine din altă parte, aceasta e în mod clar vocaţie şi, e-vident, misiune. Sunt multe astfel de cazuri în diaspora română - căci la ea ne referim.

Dacă-ţi place ceva, nu-i problemă că faci gratis sau pentru foarte puţin. Când iubeşti nu vrei decât iubire, nu bani.

Acelaşi lucru îl fac mii de preoţi în parohiile noastre unde remuneraţia există, dar mică, şi nici pe departe nu e echivalentă cu zelul, capacitatea, efortul, uneori sacrificiul pe care-l fac ei pentru comunitatea pe care o păstoresc.

Să zideşti o biserică din temelie, să renovezi, să repari nu-i parte din plata pe care un preot o primeşte pentru slujba sa. Acestea sunt prea-plinuri. Neplătibile cu bani. Sunt darul dragostei, al vocaţiei celei adevărate. Şi, chiar când nu te angajezi la astfel de activităţi, sunt multe cazuri unde dedicaţia preotului pentru comunitatea sa, dragostea, sacrificiul depăşesc cu mult orice posibilitate de compensaţie. A sluji este un dar. Fericiţi cei care-l au şi-l pun în lucrare!