Ion Creangă: „Preotul să fie învățător bun și conștiincios, un tată bun și iubitor, model de moralitate și de muncă”

Odată cu venirea primăverii calendaristice, pe lângă bucuria renaș­terii naturii la viață, nouă, românilor, ne-a fost dat să dublăm sărbătoarea începutului de Mărțișor cu o celebrare literară, căci într-o zi de 1 ale lui martie, anul 1837, în Humulești, la poalele Cetății Neamț, a văzut lumina zilei genialul român Ion Creangă, care prin inegalabila-i operă ne face să retrăim clipe neșterse din propria viață. Cade-se, așadar, ca în aceste zile de început de primăvară să ne îndreptăm gândul și către marele povestitor și dascăl al școlii ro­mânești, părintele diacon Ion Creangă. Multe știm despre „bădi­ța” Ioan. Biografi pricepuți, căutători neobosiți, au scos la lumină aspecte inedite din viața sa, dar parcă tot mai rămâne câte ceva de spus. Bunăoară, care a fost poziția lui Ion Creangă față de preoți și de misiunea lor?

În amalgamul de opinii legate de viața și opera literatorului sunt și păreri superficiale referitoare la relația sa cu Biserica, insinuând că intrarea sa în cler a fost un accident. Realitatea a fost cu totul diferită. Neuitatele Amintiri din copilărie ne sunt martore ale dorinței copilului Nică de a ajunge slujitor al Domnului, susținută de dorința arzătoare a mamei sale în această privință. Dacă în anii copilăriei opera autobiografică sus-amintită prezintă anevoiosul urcuș înspre împlinirea înaltului ideal cu unele poticniri și aspecte cazone, după ce firul povestirii s-a curmat, ne-au rămas dovezi incontestabile ale râvnei și dragostei tânărului seminarist care a trudit la vestita școală teologică întemeiată de Mitropolitul Veniamin Costachi din Iași, pentru a împlini nu doar visul mamei, ci și pe al său. Dacă la Broșteni sau Fălticeni catihetul din Humulești se arătase năstrușnic, pus pe năzbâtii, la Iași, Ion s-a dovedit un școlar sârguincios, lucru adeverit de notele obținute. Bun, foarte bun, eminent - iată calificative ce de­mon­strează dorința sa de a ajunge un vrednic slujitor al Domnului.

Dragostea față de slujirea sacerdotală s-a manifestat în cei aproape 13 ani cât a fost diacon, 1859-1872, perioadă ce-i drept umbrită de conflictul pe care l-a avut cu unii membri ai Dicasteriei Mitropolitane de la Iași. Dar sublimitatea slujirii preoțești nu s-a risipit odată cu nefericitul moment când Creangă a fost exclus din cler. Aceste aspecte au fost lămurite într-un articol precedent, dar, în treacăt, reiterăm faptul că Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe când era Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, s-a îngrijit în mod deosebit de reabilitarea diaconului Ion Creangă. Prin decizia cu numărul 3690 din 20 iunie 1993, i-a fost ridicată caterisirea.

Atașamentul și statornicia lui Ion Creangă pentru valorile Bisericii noastre străbune nu s-au diminuat odată cu excluderea sa din cler, întâmplată în 1872. În ziarul Noul curier român, chiar în același an, scriitorul a publicat un emoționant articol, cu un titlu sugestiv: „Misiunea preotului la sate”. Semnatarul articolului avea în momentul redactării respectivului material 35 de ani, din care a slujit Sfântul Altar peste un deceniu, deși conflictul cu socrul și apoi cu Dicasteria Mitropolitană a început chiar din primii ani de la hirotonie. De altfel, considerăm că doar aceste nefericite împrejurări l-au împiedicat să urmeze cursul firesc și să ajungă preot. Din cuprinsul articolului amintit se desprinde atitudinea conștientă, plină de dragoste și de respect a unui slujitor care pune dincolo de tradiția cinstirii unei fețe bisericești necesitatea unei conduite pline de evlavie și de responsabilitate a preotului care este chemat să devină icoana nemijlocită a lucrării și prezenței Mântuitorului Hristos în lume. Iată și cuvintele scriitorului: „Toți văd în păstorul lor sufletesc un tată iubit, un părinte bun, precum se și cade să fie. De aceea, preotul trebuie să-și înceapă misiunea sa cu blândețe și devotament, să fie un model de moralitate și de muncă, fără de care misiunea lui nu va putea produce roadă bună niciodată. Inima lui trebuie să fie totdeauna deschisă, sfaturile lui cele bune să fie o comoară nesfârșită”. Cunoscând prea bine îndemnurile pe care Sfântul Apostol Pavel le-a dat lui Timotei, ucenicul său, părintele diacon Ion Creangă reiterează câteva virtuți de căpătâi pe care păstorii sufletești trebuie să le cultive: „Să fie învățător bun și conștiincios, doctor fără sete de argint și judecător imparțial. Aceste trei calități posedate, succesul misiunii preoțești este pe deplin asigurat”. Mai departe, autorul evi­dențiază un lucru esențial: legătura preotului cu școala și impor­tanța pe care acesta trebuie s-o acorde educației religioase a copiilor din parohia sa. „Preotul să se concentreze și asupra școlii; să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă, să-i învețe a păstra dragoste și supunere către toți oamenii. Copiii, la reîntoarcerea acasă, vor spune părinților ce frumos le-a vorbit părintele. Copiii la școală trebuie să învețe a citi, a scrie și a se ruga lui Dumnezeu”.

Teolog rafinat, diaconul Ion Creangă arată că dragostea preotului trebuie să fie asemenea iubirii cu care Dumnezeu îmbrățișează lumea. Fidelitatea apare ca o calitate esențială a slujirii sacerdotale, al cărei ultim scop este mântuirea oamenilor. Pentru aceasta, preotul s-a învrednicit de cele mai mari daruri din partea lui Dumnezeu, primind puterea săvârșirii Sfintelor Taine prin care omul participă la viața divină.

Din ceea ce a scris despre rolul preotului în parohie, Creangă s-a ghidat îndeaproape de îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur adresate slujitorilor sfintelor altare. Regăsim inspiratele povețe ale dumnezeiescului părinte în rândurile articolului scris de cunoscutul nostru povestitor. Virtuțile preotului trebuie să strălucească în toate împrejurările vieții sale, învățătorul trebuie să arate că este învățător și când vorbește, și când tace, și când stă la masă, și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este preot și din mers, și din privire, și din ținută, într-un cuvânt din totul.

Se evidențiază grija cu care prozatorul - devenit în acest material un excepțional misionar și povă­țuitor - arată că Taina Preoției este un dar excepțional făcut oamenilor de Dumnezeu, pentru ca ei să se mântuiască. Izvorul și modelul pre­oției creștine este Mântuitorul Iisus Hristos. Preotul a primit misiunea ca, prin el, oamenii să fie a­duși la Dumnezeu. De aceea preoția este putere dumnezeiască, care nu lucrează, însă, fără răspunsul vo­in­­ței noastre. Este manifestarea iubirii lui Dumnezeu către noi, care așteap­tă răspuns. Autorul mai ridică o problemă, la fel de actuală și astăzi ca și în vremea sa: starea materială a clericului; fără sprijin material, misiunea preotului poate fi compromisă. Toate acestea ne determină să-l iubim pe Ion Creangă și mai mult, „măcar să zică cine ce-a zice”.