Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Iona şi limitele însingurării

Iona şi limitele însingurării

Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Laura Spânu - 18 Iul, 2009

„Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului, ca o scrisoare în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală, scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot“ (M. Sorescu).

Plecând de la sine ca subiect ontologic şi istoric, autorul vorbeşte prin pescarul Iona în numele unei generaţii, chiar mai mult, poate, în numele întregii omeniri, această subiectivitate ca expresie a unei maxime obiectivări ducând la introducerea în literatură a termenului de subiectivitate colectivă, în care ne regăsim prin trăirea aceleiaşi drame existenţiale care se repetă cu fiecare în parte. A profetiza asupra vieţii din mijlocul morţii înseamnă a întrezări ceea ce se află dincolo de timp, de nevăzut şi de inexplicabil. După cum arată şi titlul, tema piesei a fost inspirată de cartea biblică ce relatează despre Iona, profetul care se sustrage misiunii de a propovădui pocăinţa în cetatea Ninive, spre a îndepărta mânia lui Dumnezeu de la ea; în consecinţă, este supus de Dumnezeu unei experienţe zguduitoare şi mai puţin obişnuite, aceea a tuturor pământenilor care păşesc pragul morţii. Căci înghiţit de un chit fiind, se roagă ca „din pântecele locuinţei morţilor“: „Zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna, dar tu ai scos din stricăciune viaţa mea, Doamne Dumnezeul meu!“ (Iona 2, 7). Bunăvoinţa lui Dumnezeu atrasă de pocăinţa ninivitenilor stârneşte mânia lui Iona, care nu înţelege de ce bunătatea lui Dumnezeu nu a putut să-i treacă cu vederea şi lui acea greşeală a slăbiciunii sale omeneşti şi să-l absolve de această experienţă similară morţii. Avem aici de a face cu una dintre tainele mântuirii, Dumnezeu lucrând prin unii oameni aleşi - profeţii - spre mântuirea altora şi prefigurând prin viaţa primilor pe Cel Care avea să vină, pe Hristos, a Cărui moarte, şedere în mormânt timp de trei zile şi Înviere sunt anticipate de experienţa profetului Iona.

Asemenea profetului, pescarul Iona din piesa lui Marin Sorescu se constituie într-o conştiinţă a umanităţii; el îşi pune întrebări, vorbeşte cu sine, ca orice om foarte singur, „în puseuri de conştiinţă generate de teroarea poziţiei sale în univers“ (M. Sorescu), acceptând cu un optimism tragic datul existenţial: „Parcă poţi să-ţi schimbi marea?“; „Dar nu mă las!“; „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o“. Singur în faţa necunoscutului, singur în faţa morţii, Iona este expus tuturor riscurilor vieţii, imposibil să le evite, cum imposibil este să nu se fi născut: „E greu să fii singur“. Despre moarte ce să mai vorbim... „Ce moarte lungă avem!“, atât cât să numeri toţi peştii dintr-o mare.

Între valurile mişcătoare ale mării reale, ale unei existenţe incerte şi precare, peştii mai mari îi mănâncă pe cei mai mici. Iona pescuieşte, la rându-i, spre a-şi asigura supravieţuirea: „N-am ce să fac. Trebuie să trăiesc şi eu“. Pescuieşte toată ziua şi, când nu prinde nimic, aruncă undiţa într-un acvariu în care ţine câţiva peşti pentru zile negre. Îi pescuieşte şi îi pune iarăşi la loc, într-o rutină a necesităţii şi a supravieţuirii, care dăunează spiritului, lăsând loc timpului şi vremelniciei să prindă rădăcini în însăşi fiinţa lui. De aceea, el simte că e vesel doar când uită de sine. Alteori, simţind cât e de singur, se strigă pe sine.

Apoi e înghiţit de un peşte uriaş... Şi a realizat, aşa târziu, că era pândit de mult timp, de când se ştie... În pântecul acestuia, Iona ia cunoştinţă de noua stare în care se află, trezindu-se cu senzaţia de târziu în suflet. Se întreabă de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii. „Cum a trecut timpul!“ Este evident aici că acest târziu existenţial asociat „sfârşitului vieţii“ denotă ideea de final al timpului istoric dat fiecărui om pentru a înţelege care e sensul vieţii, pentru a ajunge la vârsta maturităţii spirituale, prin concilierea contrariilor în el însuşi, prin unificarea în sine a întregului univers: „Şi-am lăsat vorba în amintirea mea, măcar la soroace mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană“.