Islamul sau marea provocare a viitorului

De mai bine de un sfert de veac, pentru foarte multă lume, islamul a devenit marea necunoscută a viitorului. În acelaşi timp, tot mai mulţi occidentali, şi nu numai, au ajuns la concluzia că nu ştiu realmente cum să se confrunte sau să intre în dialog cu el, fiind conştienţi de ineficacitatea instrumentelor economice sau politice, ca în cazul altor ţări. Şi aceasta, între multe altele, pentru că islamul înseamnă, deopotrivă, religie, politică, cultură şi civilizaţie.

Richard Bulliet, în lucrarea sa Pledoarie pentru civilizaţia islamo-creştină, în pofida altor puncte de vedere, a încercat reconcilierea între cele două lumi. Pornind de la această premisă, a analizat un element aflat într-o profundă criză în lumea musulmană, şi anume autoritatea religioasă tradiţională a ulema (comunitatea liderilor religioşi din ţările islamice). În ultimele două secole, membrii acestei comunităţi au fost discreditaţi permanent, pe fondul încercărilor de modernizare din cadrul comunităţilor islamice; nici mai mult nici mai puţin, au fost asimilaţi clericalismului european împotriva căruia lupta anticlericalismul iluminist.

Islamul global începe să nu mai aibă o legătură directă cu tradiţia

Una dintre marile speranţe ale musulmanilor în disputa cu religia şi cultura creştină constă în creşterea demografică musulmană. Recent, în Rusia, a fost publicat romanul Moscheea Notre Dame din Paris, în care autoarea, Elena Chudinova, descrie Parisul anului 2047 dominat de islam, an în care creştinii vor ajunge în ghetouri. Fireşte, din lucrare rezultă sensibilitatea opiniei publice din Rusia faţă de sporul demografic musulman. Însă, la fel de interesant este şi un al doilea punct de vedere, şi anume al unui istoric al religiilor din SUA, Philip Jenkins, care, în lucrarea sa A treia Biserică, împărtăşeşte părerea că islamul nu va depăşi niciodată, la nivel global, creştinismul. Ţări importante, spune el, vor rămâne creştine (SUA, Rusia, Brazilia, Mexic); altele, cu un potenţial demografic mare, chiar dacă creştine, vor avea importante minorităţi musulmane (Filipine, Congo, Uganda, Germania); altele, precum Nigeria, Etiopia şi Tanzania, vor cunoaşte un număr aproape egal de musulmani şi creştini. La polul opus, Pakistanul, Bangladeshul, Turcia şi altele vor fi musulmane, în vreme ce Indonezia, Egiptul şi Sudanul vor avea minorităţi creştine consistente. După cum subliniază acelaşi autor, dintre cele mai mari 25 de naţiuni din lume, „la jumătatea secolului al XXI-lea, 20 vor fi, în mod predominant, dacă nu integral, creştine sau musulmane“. La rândul său, Olivier Roy afirmă că, de fapt, creştinismul viitorului aparţine, mai degrabă, emisferei sudice, ceea ce se vrea o validare a tezei lui Ph. Jenkins privind „a treia Biserică“. El este de părere că acest creştinism va fi unul harismatic şi neoprotestant, regăsindu-se mai puţin în identitatea Bisericilor istorice.

În perioada modernă, convieţuirea celor trei mari religii monoteiste (iudaismul, creştinismul şi islamul) lasă, din păcate, de dorit. Să amintim, între altele, exodul celor aproape un milion de evrei din lumea arabă, emigraţia creştinilor arabi, dispariţia aproape totală a creştinilor din Turcia după Primul Război Mondial şi criza greco-turcă. Desigur, au mai rămas anumite minorităţi creştine în spaţiul islamic nearab: aproximativ 2% în Pakistan, iar în Indonezia - 10%. Din păcate, situaţia minorităţilor creştine din lumea musulmană nu intră în preocupările politicienilor occidentali. S-a observat acest lucru, în principal, în cazul creştinilor din Sudan, dar şi din Irak, unde noua Constituţie recunoaşte Legea islamică (sharia) ca izvor al dreptului şi reduce caracterul laic al statului, conferind comunităţii creştine, cu mult anterioară cuceririi islamice, o poziţie confuză şi nesigură.

Pe de altă parte, în noua sa ipostază, islamul global începe să nu mai aibă o legătură directă cu tradiţia şi cultura ţărilor musulmane. Islamul global îl regăsim în spaţiul emigraţiei musulmane. De pildă, în iulie 2005, la Londra, câţiva tineri atentatori erau fiii unor familii pakistaneze bine integrate în societatea britanică. S-a constatat că aceşti tineri s-au rupt de propriile familii, dincolo de educaţia lor, într-un detest total faţă de Occident. În realitate, islamul la care revin aceşti tineri nu este islamul tradiţional din ţările lor, cât mai degrabă al predicatorilor veniţi din Orientul Mijlociu, este aşa-zisul islam „pur“, fără istorie. Aceşti tineri nu fac altceva decât să se „convertească“ la ceva nou, iar convertirea lor este, de cele mai multe ori, rezultatul frustrării. Tinerii musulmani vor să se manifeste, în fond, ca musulmani, dar adoptând o mină europeană.

Sărăcirea arabilor e dependentă de lipsa de libertate

De ce noi, astăzi, suntem în urmă faţă de Occident?, se întreabă tot mai mulţi musulmani. Este o întrebare pe care o regăsim într-o mare parte a unei lumi musulmane confuze, plină de frustrări în raport cu Occidentul şi Israelul. Începând cu anul 1989, din Europa de Est până în anumite ţări africane, din Africa de Sud până în Asia, lumea a început să „bată“ la porţile democraţiei, dincolo de orice deviaţii şi imperfecţiuni; în schimb, lumea arabă a rămas, aproape în întregime, sub o formă sau alta de dictatură.

Există numeroase islamuri şi ţări musulmane, cu istorii şi ţări diferite. Există o forţă de rezistenţă a diferitelor interese naţionale, a culturilor. Terorismul va putea pune în serioasă dificultate guvernele musulmane, dar nu poate să le aducă pe toate pe aceeaşi linie, deşi mulţi musulmani trăiesc sentimentul că „pământul“ musulman este călcat în picioare de către necredincioşi. De multe decenii, în acest sens, problema palestiniană a devenit un fel de „carte de identitate“ a lumii musulmane. După aceea, nu trebuie uitate Bosnia, Kashmirul revendicat de pakistanezi, ca şi Cecenia antirusă. La fel de semnificative rămân războiul din Irak şi prezenţa acolo a trupelor occidentale.

Islamul de tip fundamentalist îşi propune o omologare a lumii arabe şi restului spaţiului islamic conform prototipului naţionalist. Totuşi, arhetipul acesta a funcţionat totdeauna în cadrul naţiunilor. Panarabismul naţionalist a eşuat. Deşi se doreşte construirea unei naţiuni musulmane, pluralismul există şi devine tot mai puternic pe toate planurile. Pentru a fi exprimat, însă, e nevoie de libertate. Din păcate, în multe părţi ale lumii islamice se simte o sărăcire politică şi culturală. În Egipt, de pildă, socotit sufletul culturii lumii arabe, apar anual 375 de cărţi, pe când în Israel 4.000. Este şi motivul pentru care marele savant tunisian Mohammed Talbi afirmă că sărăcirea arabilor e dependentă de lipsa de libertate: „Când se rup instrumentele de scris, nu rămân decât cuţitele. Puţine rămân alegerile: tăcerea, închisoarea sau ilegalitatea. În toate aceste cazuri, victimă este gândirea“.