Ispita nefericitului

Majoritatea oamenilor sunt condamnaţi căutării neîncetate a fericirii. Un elan de neoprit şi neostoit îi îndeamnă nevăzut să parcurgă de nenumărate ori drumul atât de îngust şi întortocheat spre fericire. Fiecare are impresia că este actorul principal dintr-o poveste de succes, crede că este menit pentru lucruri măreţe, că destinul lui se va împlini în viitor când toate se vor dezlega, când valul se va ridica. Cu toate acestea, nu este dispus să sacrifice nimic pentru el însuşi. Nu pentru el cel de acum, ci pentru el cel de mâine, cel de poimâine. Deşi se imaginează cum va fi în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, sau cum ar vrea să fie, face prea puţin pentru a realiza visurile sau destinul care i se pare hărăzit. Este o chestiune de timp până când suferinţa se naşte ca o fiară neîmblânzită în sufletul omului care descoperă că ceea ce credea despre sine nu se potriveşte nicidecum cu ce este acum. În unii oameni vălul se ridică mai devreme. Atât de devreme, că ei cred că s-au născut în această lume sub semnul nefericirii şi al absurdului. Am spune că sunt ispitiţi de nefericire, că sunt împătimiţi de nefericire. Idealurile mari nu se nasc întotdeauna în conştiinţele cele mai lucide şi mai cuprinzătoare. Paradoxal, dezvoltarea nu se datorează vârfurilor minţii umane, ci ea este produsă de piscurile unui podiş nivelator. Oamenii chinuiţi de propria conştiinţă sunt distructivi la adresa lucrurilor de bun-simţ. Sunt criticii oricărui fel de confort, nu sunt interesaţi de soarta lumii, nici de dreptate, pentru că în definitiv este de neconceput să lupte pentru dreptate într-o lume pe care o definesc ca absurdă. Dacă fericitul este mânat perpetuu de o manie constructivistă, de militantisme de orice fel, nefericitul va găsi întotdeauna de cuviinţă să descompună, să fie nemilos de aspru cu idealurile şi planurile cele mai  serioase sau banale. Nefericitul este duşmanul declarat al bucuriilor mărunte, al fericirii cotidiene, al consensului.