Istoria şi magiştrii ei

Cu cât trece vremea („Vreme trece, vreme vine…“, eminescianizând), cu cât timpul îmi adânceşte ridurile înţelegerii, mă întorc şi mă privesc în oglinda (crăpată la încheieturi) a părinţilor.

Revăd fotografia de student sobru, a tatălui meu, în anii â30 ai secolului trecut, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde, printre mulţi alţi tineri, i-a avut colegi de carte şi proiecte interbelice pe tatăl Anei Blandiana, pe socrul lui Valentin Ciucă, pe tatăl lui Grigore Ilisei, pe tatăl lui Dan Mănucă.

Profesorului Dan Mănucă îi voi dedica aceste rânduri. Deşi nu am avut şansa de a-mi fi magistru, m-am nutrit din cărţile Domniei Sale de filolog şi istoric literar, precum „Scriitorii junimişti“ (1971), „Documente literare junimiste“ (1973), „Critica literară junimistă“ (1975), „Pe urmele lui Mihail Sadoveanu“ (1982), „Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului“ (1995), „Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poet eminescian“ (1999), „Opinii literare“ (2001) ş.a. Într-un cuvânt, o adevărată bibliotecă, la care se adaugă nenumărate ediţii critice (de la I. Negruzzi la G. Ibrăileanu), contribuţii substanţiale la miraculosul „Dicţionar al literaturii române de la origini până la 1900“ (apărut la editura Academiei Române, în anul 1979), dar şi traduceri.

Născut în data de 20 mai 1938, la Dolheşti - Suceava, fiul lui Mihai Mănucă (legendar preot şi autor de volume şi studii despre istoria bisericii ortodoxe române), magistrul de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ şi directorul Institutului de Filologie „A. Philippide“ al Academiei Române este doctor în filologie din anul 1974.

A lucrat, în juneţea-i entuziastă, la Arhivele Statului, la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi“, a fost profesor la şcolile generale din Podu Iloaiei şi Prigorenii Mari (judeţul Iaşi).

Într-un interviu pe care mi-l acorda, generos, în anul 1998 (dialogul a apărut în revista „Bucovina literară“, nr. 1-2/1998), Dan Mănucă se confesa, exemplar: „… Am crescut în cultul istoriei. Bunicul meu, preot în Dolheştii Mari, era patronul bisericii - monument istoric - clădită de hatmanul Şendrea, cumnatul lui Ştefan cel Mare. Prin urmare, am crescut, să zic, în firidele bisericii, în clopotniţa ei…“.

În anii din urmă, în ipostaza de conducător ştiinţific de doctorate, a cultivat, a îndrumat cu prioritate doctoranzi din Chişinău, Bălţi, Cernăuţi. Pe fond de sobrietate academică proverbială, actualul redactor şef adjunct al prestigioasei reviste „Convorbiri literare“ este un conviv fermecător, în rarele clipe de „academie liberă“ (pe care i le permite existenţa suprasolicitantă), un spirit ludic-junimist, colocvial. Am avut astfel de fericite şi de fertile ocazii la casa de lângă Focşani a lui Duiliu Zamfirescu (proiectat muzeu literar, împreună aflându-ne cu indicibilul prieten Emil Iordache), pe teren (în reveniri la Iaşi) sau la partea a doua, relaxată, după un doctorat sau altul.

Debutul din „Iaşul literar“ (1959) a continuat cu impresionante, articulate colaborări, în presa din ţară şi din străinătate (Germania, Franţa, R. Moldova), cu semnificative implicări în rodnice simpozioane, colocvii, sesiuni ştiinţifice.

Încununat cu meritate premii (ale Academiei, ale Uniunii Scriitorilor ş.a.), Magistrului din Dolheşti i se potriveşte, ca final, gândul prietenului, academicianului Mihai Cimpoi: „… Dan Mănucă stăruie să pătrundă în propriile cercuri ale autorilor atunci când monografiază sau face critică de întâmpinare. Este, fără îndoială, un bun portretist, un basoreliefist în căutare de contururi esenţializate şi ex-centrizate, scoase - adică - din cercul personalităţii afară, ca o emblemă, ca un chip sculptat, tranşant reliefat“.