Istorii scrise pe aceeaşi pagină

În ziua când părintele arhidiacon profesor Ioan Ivan s-a adăugat celor din ţintirimul Lavrei, cineva a afirmat că s-a stins o lumină din Munţii Neamţului. S-a stins fizic, urmând să se aprindă într-un sfeşnic minunat în care ard mii şi mii de făclii ale celor care s-au nevoit de veacuri într-o zonă plină de sfinţenie şi încărcată de istorie.

Amintiri despre „naşii“ întru diaconie

Arhidiaconul Ioan Ivan descoperea, cu ani în urmă, o însemnare a unui cunoscut istoric, care menţiona că Mănăstirea Neamţului a avut, până la începutul veacului al XX-lea, aproximativ 30.000 de vieţuitori. Acestora s-a adăugat, în ziua pomenirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel - 29 iunie 2009, cunoscutul slujitor şi scriitor Ioan Ivan, cronicarul Lavrei din ultima jumătate de veac.

Foarte puţine, dacă nu rare, sunt cazurile clericilor de mir care rămân slujitori ai unor mănăstiri până la moarte. Părintele Ioan Ivan a fost unul dintre aceştia. Stabilit la Mănăstirea Neamţ în 1952, a locuit într-o căsuţă sub streaşina mănăstirii, devenind, în această perioadă, asemenea monahilor, chiar dacă a fost căsătorit.

Între anii 1988-1990 am fost părtaş, de multe ori, la discuţiile pe care fericitul întru pomenire patriarh Teoctist le avea cu o parte din vieţuitorii Mănăstirii Neamţ, între ei aflându-se şi părintele Ioan Ivan.

În discuţiile purtate aveau un subiect predilect, şi anume arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul - vicarul Episcopiei Romanului. Nu înţelegeam atunci prea multe, dar îmi aduc aminte şi acum, după 20 de ani, cum spunea patriarhul: Aşa făcea, sau aşa spunea arhiereul Ilarion...

I-am regăsit numele, mai târziu, în pomelnicul patriarhului, pe care mi l-a dictat într-o seară, la Vorona, şi, de asemenea, acelaşi nume se afla şi în pomelnicul arhidiaconului Ioan Ivan. Întrebările mele şi-au găsit răspunsul mai târziu, când am aflat că arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul de la Roman hirotonise întru diacon pe patriarhul Teoctist (4 ianuarie 1937) şi pe părintele Ioan Ivan (19 iunie 1943), celui din urmă fiindu-i „naşi“ de diaconie arhidiaconul Ştefan Pruteanu şi diaconul Dimitrie Teofănescu.

Cu recunoştinţă, patriarhul Teoctist îl evoca de multe ori în popasurile dese de la Mănăstirea Neamţ pe arhiereul care-l făcuse slujitor al sfântului altar.

Am şi eu datoria sufletească de a-l evoca pe arhidiaconul Ioan Ivan, care mi-a fost „naş“ la hirotonia întru diacon, la marea sărbătoare a hramului Mănăstirii Neamţ din 8 iunie 1989.

Părintele Ivan, alături de stareţii vrednici ai Mănăstirii Neamţ

Despre Părintele Ioan Ivan se poate vorbi foarte mult. A fost, un sfert de veac, profesor şi director al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, aproape 70 de ani (din 1943) slujitor pilduitor al sfântului altar. A fost şi un iscusit cronicar, rămânând de la el pagini memorabile închinate Mănăstirii Neamţ, în special, dar şi altor subiecte ecleziale.

Iubea sujbele, la care a fost nelipsit ani la rând. Era un om al rugăciunii şi al bunei rânduieli. După părerea mea, părintele Ioan Ivan a adus o puternică contribuţie la rescrierea istoriei Mănăstirii Neamţ şi a ridicat mult prestigiul Seminarului din apropiere.

Printre aspectele de care s-a vorbit mai puţin din activitatea părintelui Ioan Ivan reţinem legătura sa puternică cu stareţii Lavrei care s-au perindat începând cu anul 1950.

Primul stareţ căruia i-a fost colaborator a fost arhimandritul Mitrofor Melchisedec Dumitriu. În acele vremuri tulburi, regimul aflat la putere „urmărea cu atenţie“ activitatea mănăstirilor şi căuta motive pentru a-i umili pe monahi. În perioada aceea, mănăstirea avea, încă, sobor numeros, cu mulţi tineri valoroşi care s-au afirmat mai târziu în viaţa Bisericii.

A urmat Partenie Buşcu, doar pentru câteva luni. S-a remarcat ca un om al faptelor bune şi al concordiei. După 1990, într-o vizită pe care a făcut-o la Sihăstria, patriarhul Teoctist i-a căutat mormântul şi s-a rugat pentru sufletul său. Arhimandritul Partenie s-a numărat, după mărturisirea fericitului întru adormire patriarh, printre binefăcătorii săi din vremea studiilor. Arhimandritul Dionisie Velea a fost stareţ al Neamţului când monahii mănăstirii au fost alungaţi în urma Decretului 410 din 1959, care a adus grave prejudicii monahismului şi Bisericii, în general.

I-a urmat arhimandritul Nestor Vornicescu, mai târziu ierarh, iubitor de carte, cunoscător al istoriei mănăstirii, căruia părintele Ioan Ivan i-a fost apropiat, ajutându-l cu numeroase cercetări din manuscrisele şi cărţile vechi ale bibliotecii chinoviei.

Protosinghelul Firmilian Olaru, stareţ pentru scurt timp, făcea parte dintre foştii elevi ai părintelui Ivan şi au avut o conlucrare frăţească, sinceră.

Arhimandritul Epifanie Norocel, ajuns ulterior arhiereu, s-a numărat, de asemenea, printre elevii părintelui Ioan Ivan, iar mai târziu şi printre colegii de cancelarie de la Seminarul Teologic. Legăturile de suflet dintre cei doi slujitori s-au păstrat în aceeaşi stare până în ultimele zile ale vieţii părintelui Ivan. Profesorul nemţean a fost, de multe ori, oaspetele episcopului Epifanie, care, la rându-i, îl vizita în căsuţa de la Neamţ, înconjurându-l cu atenţie şi bunăvoinţă. La aniversarea din 7 mai 2009 i-a acordat Crucea Episcopiei Buzăului şi l-a omagiat cu un cuvânt cald, încărcat de recunoştinţă.

Arhimandritul Efrem Chişcariu, care i-a urmat stareţului Epifanie, a fost, pentru un timp, profesor la Seminarul de la Caransebeş. Bun slujitor şi cunoscător al rânduielilor liturgice, a fost, alături de părintele Ioan Ivan, un model de slujire pentru multe generaţii de seminarişti care au urmat Şcoala de la Neamţ. Împreună participau la slujbele din zona Neamţului şi în alte locuri din eparhie. Trecut din această viaţă prea devreme, stareţul Efrem s-a bucurat de neuitarea părintelui Ioan Ivan, care i-a închinat câteva rânduri în revista Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi l-a evocat pe marginea mormântului sau la diferite pomeniri care s-au săvârşit pentru iertarea păcatelor lui.

În acea perioadă, la Tipografia Mănăstirii Neamţ a fost publicată cea mai completă istorie a mănăstirii, care-l avea printre autori şi pe părintele Ioan Ivan.

Protosinghelul Justinian Cârstoiu a continuat tradiţia predecesorului său, al cărui ucenic se considera. Părintele Ioan Ivan i-a fost alături cu sfatul şi cu bogata experienţă.

După revoluţia din 1989, protosinghelul Agatanghel Bărbulescu a fost stareţ pentru scurt timp, urmându-i arhimandritul Irineu Cheorbeja, mai vechi cunoscut al părintelui Ioan Ivan. În timpul stăreţiei sale, mănăstirea a comemorat 500 de ani de la sfinţirea bisericii ctitorite de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. A fost perioada cu numeroase vizite importante şi a unei adevărate explozii de tipărituri, între care s-a numărat şi o parte din „ostenelile“ părintelui Ioan Ivan.

Arhimandritul Benedict Sauciuc, care i-a urmat stareţului Irineu Cheorbeja, s-a numărat printre monahii care au ucenicit sub privirile părintelui Ioan Ivan. I-a purtat respectul cuvenit, a fost atent, recunoscător şi i-a alinat împreună cu vieţuitorii mănăstirii povara anilor pe care părintele Ioan Ivan a purtat-o cu demnitate.

Arhimandritul Benedict a fost gazdă primitoare ucenicilor părintelui Ioan Ivan, care l-au sărbătorit de multe ori la început de mai, în ultimii ani ai vieţii, şi tot el s-a ocupat de cele necesare în zilele mutării sufletului părintelui întru cele netrecătoare.

Un nume pe veci legat de „mănăstirea mănăstirilor“

În acest ceas de vremelnică despărţire, putem spune că părintele Ioan Ivan a fost prietenul Mănăstirii Neamţ şi un permanent sfetnic al stareţilor ei, iar mănăstirea i-a fost loc de rugăciune şi slujire, precum şi casă pentru multă vreme. De aceea, numele arhidiaconului Ioan Ivan nu va putea fi despărţit niciodată de „mănăstirea mănăstirilor“.

Istoria mănăstirii, precum şi viaţa părintelui Ioan Ivan s-au scris, multă vreme, pe aceeaşi pagină.