Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Iubești atât cât poți risca

Iubești atât cât poți risca

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 16 Aug, 2017

Scenariul obișnuit al întâlnirii dintre Bătrânii duhovnicești și frații care aveau nevoie de călăuzire, în Patericul egiptean, se petrece cam la fel. Cel aflat în căutare, cel care are nevoie de ajutor, merge să ceară sfatul ascetului experimentat. Este un model clasic, perpetuat până în zilele noastre. Tipul acesta de raport lasă libertatea fiecăruia nealterată și mai ales lasă problemele să se coacă până când inima dobândește disponibilitatea de a primi un răspuns.

Din când în când, câte un monah procedează atipic, nu așteaptă să fie căutat, ci pornește el în căutarea celui care simte că are nevoie de ajutor. Nu așteaptă să fie rugat, ci își oferă sprijinul, chiar peste barierele formale pe care se poate întâmpla să le ridice cel aflat în nevoie. O astfel de situație găsim la Avva Macarie Egipteanul. Bătrânul se nevoia în deșert când a văzut pe Satana care mergea să ispitească frații dintr-o chinovie. Dintre toți mai ales unul suferea ispite cumplite. Avva Macarie nu așteaptă să i se ceară în vreun fel ajutorul, merge în respectiva comunitate unde este primit cu foarte mult respect. Acolo alege să înnopteze tocmai la cel despre care știa că este ispitit peste măsură și peste puterile lui. Cu greu se leagă un dialog cu fratele acela, care nu își deschide inima și rămâne la niște schimburi de replici formale, fără conținut. Dar Avva Macarie nu e descurajat de o asemenea rezistență, așa că se hotărăște să deschidă el subiectele sensibile. Când fratele îi spune că este bine și gândurile rele nu îl asaltează, Macarie (socotit încă de pe vremea aceea sfânt) zice că, deși bătrân, în continuare gândurile de curvie îl sâcâie. Și tot așa și alte gânduri rele. Abia mărturisirea aceasta rupe masca evlaviei pe care o afișa cel mai tânăr și îl face să vorbească despre problemele lui.

Avva Macarie alege să construiască o punte de comunicare înspre celălalt. Iar pentru a face asta decide să sacrifice imaginea sa, să își arate solidaritatea mai presus de orice. Se socotește mai degrabă un frate mai mare decât un judecător; cineva care cunoaște din interior lupta cu patimile și știe cât de greu poate fi suportat asaltul gândurilor. Solidaritatea și compasiunea, manifestările vizibile ale dragostei sunt cele care au cea mai mare putere de convingere. Adesea oamenii sunt zdrobiți sub povara propriilor lor neputințe și greutăți. Le este atât de greu încât nu se pot nici măcar ridica pentru a cere ajutor. Atunci e nevoie ca modelul lui Hristos să fie urmat până la capăt. Așa cum Domnul S-a întrupat, a anulat orice distanță între Dumnezeu și omul cel căzut, la fel fiecare duhovnic este chemat să intre cu dragoste în lumea fiilor săi duhovnicești, care adesea nimic nu pot face pentru ei înșiși. O asemenea coborâre își are propriul preț de smerenie, care trebuie plătit, dar numai în felul acesta salvarea este posibilă. Hristos Se pogoară în iad, îi apucă viguros de mână pe Adam și Eva, așa cum vedem în icoana Învierii, chiar dacă ei nu pot face nimic. Fiecare din noi în parte, iar preoții și mai abitir, suntem așteptați în iadul personal al celui de lângă noi. Acolo ne putem întâlni autentic, în smerenie și pocăință. De acolo doar, solidari unii cu alții, putem înainta către Dumnezeu. Dragostea mare își asumă riscuri mari, iar dragostea nemăsurată își asumă riscuri nemăsurate. Până la urmă iubești doar atât de mult cât ești în stare să riști pentru mântuirea celuilalt, așa cum face Avva Macarie Egipteanul.