Iubirea care salvează vieţi

În fiecare zi încerc să nu uit că am o inimă care iubeşte, deşi totul în jur mă face să am cu totul alte preocupări şi să petrec departe de iubire, de milă, de tandreţe, de compasiune, de jertfă. În fiecare zi inima-mi caută cu mai multă iubire la Domnul şi la oameni, cu toate că principala temă de discuţie în lume este războiul. Sau moartea. Aud reproşuri că nu e normal ca războiul actual să nu mă cuprindă. Şi că nu e deloc corect să nu-mi fie frică de boală şi de moartea cu care vine. Dar războiul vieţii mele e ca inima să nu uite vreodată a iubi.

Şi iată că sunt în istorie momente când printre tancuri şi gloanţe apar oameni care iubesc aşa cum numai Domnul iubeşte. Ei sunt martori ai iubirii. În 21 decembrie 1989, Ioan Alexandru a fost martorul iubirii lui Dumnezeu într-o societate bulversată de frica generată de un regim politic totalitarist şi de moartea care se răspândea cu repeziciune pe străzile Capitalei. În asemenea condiţii, când mulţi îşi adăpostesc viaţa, Ioan Alexandru, poetul, îşi ia rămas bun de la soţie, care a tot plâns că va rămâne singură cu cinci copii şi i-a spus: „Dacă aşa îţi este soarta, Dumnezeu să fie cu tine, eu merg acasă la copii”. Şi soarta inimii lui era să iubească şi să fie martor al iubirii lui Dumnezeu chiar în acea noapte cumplită a istoriei României. Evenimentele din Piaţa Universităţii s-au derulat neaşteptat. Când a început să se tragă şi să moară tot mai mulţi oameni, el, martorul iubirii, trecea cu crucea în mână, cu Sfânta Scriptură şi cu icoana Mântuitorului. Soldaţii erau cu armele încărcate, căci ameninţarea era nevăzută, iar el, martorul iubirii, le amintea de porunca Domnului de a nu ucide. Să se apere, dar să nu omoare. „Şi m-au întrebat - lângă trupurile cu sânge vărsat pe caldarâm, lângă Universi­tate - «Eşti popă?», pentru că făceam rugăciune. Zic, «Da, sunt popă!». «Hai, domnule părinte!». Atunci se lăsau jos, iar eu făceam slujbe noaptea, acolo, pe sângele vărsat. A doua zi s-a schimbat soarta României”.

Ioan Alexandru nu era preot, ci doar un martor al iubirii care a plâns durerea acestui popor pe caldarâmul însângerat de la Universitate. El s-a rugat aşa cum numai iubirea se poate ruga: „Doamne, fă Tu lumină în inimile noastre cele întunecate de patimi şi de ură, ca să nu ne copleşească sâmburele de iubire pe care l-ai aşezat în noi. Doamne, dulcele Tău glas, glasul iubirii negrăite, să se audă în adâncul nostru şi aşa va învia orice inimă şi, odată cu fiecare înviere, va învia şi ţara. Iar dacă nu înviază altfel, voi muri eu ca să învieze inimile lor”. Atâta durere avea el, martorul iubirii, care a iubit atât de mult poporul român.

Acolo, pe caldarâmul însângerat al Universităţii, Ioan Alexandru a slujit iubirea. Iubirea l-a mânat să fie acolo, lângă alţi martori ai iubirii, ale căror inimi vii încă mărturiseau lângă trupurile căzute. Pentru el, noaptea aceea a fost priveghere. El, martorul iubirii, trecea printre gloanţe, îngenunchea şi se ruga, înconjurând tot locul acela al morţii aşa cum a fost înconjurat Ierihonul. „L-am strigat pe Dumnezeu la fiecare îngenunchere, ca până dimineaţă să cadă zidurile Ierihonului, ale comunismului.” Şi aşa s-a întâmplat. Căci zidurile acelea nu mai puteau fi dărâmate altfel decât prin iubire.

Armele lui, ale martorului iubirii, au fost Crucea, Sfânta Scriptură şi icoana Mântuitorului. Aşa a venit iubirea să lupte împotriva gloanţelor. Fără ură, fără răutate, neînfricoşându-se de moarte. El, martorul iubirii, ne tot spune şi acum că numai iubirea poate birui moartea, fiindcă moarte ne este dezbinarea dintre noi, moarte ne este cuvântul acuzator, răstit şi pustiit cu care ne repezim la ceilalţi. Aceste cuvinte sunt gloanţe care cu adevărat pot ucide oameni.

În România ne sunt sugerate temele morţii. Ele circulă peste tot - în spaţiul public, în mediul virtual şi chiar în inimile noastre. Dacă le vom dezvolta, vom fi cuprinşi de frică şi de dezbinare. Şi inima va uita că iubeşte. Uneori, când simt că inima mea ar putea să nu mai iubească, o aşez lângă Ioan Alexandru, lângă acest minunat martor al iubirii. Şi iau din mâinile lui Crucea, Sfânta Scriptură şi icoana Mântuitorului şi le aşez în mâinile inimii mele. Aşa, inima mea poate înconjura Ierihonul în fiecare zi. Numai astfel zidurile Ierihonului care înconjură libertatea fiinţei mele pot cădea, atunci când inima mea se roagă şi îngenunchează şi devine ea însăşi martor al iubirii.

În inimă se dau lupte, pe caldarâmul inimii mele este vărsat sânge. Şi tot acolo slujesc şi eu, ca martor al iubirii veşnice, strigându-L pe Dumnezeu ca până dimineaţa să vină învierea. Îndemn pe orice om, frate, seamăn să fie martor al iubirii în această noapte a anilor ce vor urma şi când, poate, vom fi nevoiţi să înconjurăm de multe ori zidurile Ierihonului până le vom vedea năruite. Să ne pregătim de noap­te şi de priveghere, fără să ne îndoim că şi învierea ne va fi dată, cu conştiinţa pe care numai un martor al iubirii o poate avea, nelepădând Crucea, Sfânta Scrip­tură şi icoana Mântuitorului din inimă pentru a pune în loc alte arme. Şi, astfel, iubirea ne va ţine vii chiar şi în mijlocul morţii călcând.