Iubirea de aproape şi oraşul

Este un fapt incontestabil că lumea modernă este o lume citadină. Deşi majoritatea populaţiei Planetei (51,4% în 2005, conform ONU) trăieşte încă în sate, totuşi civilizaţia modernă este sinonimă cu oraşul, iar populaţia oraşelor creşte din ce în ce mai accelerat (conform aceleiaşi surse, în 2010 se va inversa raportul, 50,4% va fi populaţie urbană)

România nu face excepţie nici la acest capitol. Şi aici creşterea populaţiei a dus la o urbanizare generală şi e suficient să ne uităm la expansiunea enormă a Bucureştiului ca să ne dăm seama de amploarea fenomenului. Dar nu numai de amploarea sa, ci şi de inevitabilitatea sa. Cu toate schimbările de mode din ultimii 20 de ani de la noi şi 50 de ani din Occident, prin care periodic se anunţă moartea oraşului şi renaşterea farmecului societăţilor rurale, în special prin cartiere rezidenţiale de lux, oraşul ca aglomerare urbană concentrată pe un teritoriu din ce în ce mai compact revine constant în topul preferinţelor. Dacă în anii â80 în SUA era la modă fuga din oraşe, în anii 2000 lumea revenea în forţă în oraşe, preţurile din centrul New York-ului fiind mărturie pentru această reinversare a modei.

Deci e inevitabil să locuim în oraşe, oricât am încerca că scăpăm de acest blestem al traiului între betoane şi asfalt, e suficient să vină criza ca brusc să observăm că, fără transport în comun subvenţionat şi utilităţi centralizate, traiul civilizat în afara oraşelor devine o povară financiară redutabilă.

Traiul la oraş nu are numai dezavantaje culturale şi avantaje economice, aşa cum îndeobşte se consideră pe la noi, ci are şi unele avantaje culturale şi civilizaţionale, printre care şi respectul celorlalţi, cu care eşti nevoit să împarţi un spaţiu din ce în ce mai restrâns şi accesul la o educaţie mai bună. Acestea două sunt esenţiale traiului la oraş. Un oraş este un organism mai complex şi, ca atare, mai dificil de înţeles fără o anumită educaţie. Aşa cum, din cauza numărului mare de oameni constrânşi să locuiască atât de aproape unul de altul, lipsa de respect face lucrurile insuportabile la un nivel incomparabil cu ceea ce s-ar putea întâmpla la sat.

Oraşul te obligă, dacă eşti de bună credinţă, să te gândeşti la un aproape pe care nu îl cunoşti atunci când parchezi maşina pe trotuarul pe care va trece el sau construieşti un zgârie-nori care îi va lua lumina sau care, dacă va lua vreodată foc, riscă să se prăbuşească peste casele învecinate. A te gândi la aproapele pe care nu îl cunoşti este o biruinţă a civilizaţiei umane şi pentru creştini o datorie fundamentală. Nu întâmplător creştinismul timpuriu a fost un fenomen urban. În comunităţile mari în care nu se cunoştea toată lumea cu toată lumea, iubirea aproapelui pe care nu îl cunoşti avea o importanţă mult mai mare decât în comunităţile în care familia extinsă domina relaţiile sociale.

Oraşul este un bun prilej de a exersa o solidaritate în orb, în care cei care beneficiază de strădaniile tale sunt oameni pe care nu i-ai văzut şi nu îi vei vedea vreodată şi, poate mai important, sunt cei pentru care faci o milostenie pe care nu o pot întoarce direct. Departe de a fi o capcană pierzătoare de suflet, oraşul poate fi o şcoală a învăţării iubirii unui aproape necunoscut, dar mereu prezent şi mereu în nevoie.

Poate de aceea e nevoie de mai multă grijă de oraşele în care trăim şi de mai multă atenţie şi înţelegere privitoare la felul în care se vor dezvolta. Dezvoltarea lor este inevitabilă şi este contraproductiv să i te opui, dar nu este inevitabil un proces prin care mulţi au de pierdut în favoarea unora mai puţini, ci poate fi un proces prin care toată lumea are de câştigat, şi cei care dezvoltă oraşul şi cei care locuiesc în el. Punctul de vedere comun de la care ar trebui pornit aici şi pretutindeni este iubirea aproapelui pe care nu îl cunoşti, fără de care nici binele tău, nici binele altcuiva nu poate fi făcut să dureze.