Iubirea față de vrăjmași

Putem să iubim pe vrăjmașii noștri evitându-i? Cu câțiva ani în urmă am întâlnit un monah căruia i-am adresat această întrebare și am primit următorul răspuns: Pot să-ți spun o vorbă care nu vine de la mine, ci de la primul meu părinte duhovnicesc, care era un foarte bun orator, și care a zis într-o zi în cuvântul său: „Prieteni, Dumnezeu ne-a spus să iubim dușmanii, dar nu ne-a spus să-i frecventăm, să ne întâlnim cu ei. Fiți înțelepți. Dacă știți că mergând către acela sau aceea vă veți tulbura, rămâneți la voi acasă și rugați-vă. Iar dacă sunteți mușcați, retrageți-vă. Trebuie să știm să ne folosim inteligența”. Este o înțelepciune de găsit aici. Din acest motiv, dacă dușmanul nostru este cineva bolnav din punct de vedere duhovnicesc într-un anumit aspect, să zicem mânie, iritare sau ceva asemănător, ne putem ruga pentru el, dar nu ne putem comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fiindcă atâta timp cât patima este în el, există riscul ca ea să apară la suprafață.

Frecventarea dușmanului este periculoasă în orice privință. Mai ales atunci când vrăjmașul nostru nu este o persoană, ci o patimă. Povestea următoare vine să ne lămurească acest lucru.

Într-o parohie locuia o femeie care obișnuia să bea foarte mult. A fost internată la spital, în secția de dezalcoolizare. A stat sub tratament un an întreg și, în cele din urmă, i s-a permis să plece acasă, medicii socotind-o vindecată. Familia, cuprinsă de bucurie pentru întoarcerea ei, i-a adus o sticlă de vin. Aceasta a însemnat sfârșitul vindecării ei. Această sticlă de vin însemna iertarea, trecutul nu mai exista. Dar, din nefericire, această sticlă s-a dovedit a fi începutul viitorului, iar nu sfârșitul trecutului. Femeia nu era pregătită de întâlnirea cu patima pe care tocmai crezuse că a învins-o.

Cum ar fi fost viața noastră dacă totul era altfel? Vi se pare o întrebare stupidă, dar nu este deloc așa. Oare conștientizăm și mulțumim îndeajuns de mult pentru toate lucrurile pe care le avem și pentru toate persoanele de lângă noi? Ne-am întrebat vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi cunoscut niciodată persoanele dragi care fac parte din viața noastră sau ce s-ar fi petrecut dacă nu eram la momentul potrivit în clipa care poate ne-a schimbat existența?

Mulți văd viața ca pe un joc. Este adevărată afirmația, în condițiile în care nu știm dinainte efectele sau rezultatele alegerilor noastre. Intrăm în jocul acesta cu șanse diferite, unii dintre noi intră cu multe avantaje, alții pornesc jocul având, cum se spune la cărți, o mână moartă. Urmează momentul în care fiecare își face o idee despre cum ar trebui să continue jocul, iar din acest moment intervin alegerile subiective. Fiecare își joacă cartea, unii riscă totul, alții riscă prea puțin. Unii își stabilesc ținte înalte, alții sunt mai modești. Unii vor juca jocul până la final, fiind fericiți că se află în mijlocul lui, alții se vor considera dinainte învinși. Unii vor trișa, alții vor juca cinstit.

Mă gândesc la alegerile pe care le-am făcut și care m-au schimbat. Mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi ales altfel. Cu siguranță povestea mea s-ar fi scris cu alte cuvinte și foarte probabil cu alte personaje. Nu sunt mulțumit de povestea mea, de jocul meu, dar mă străduiesc zi de zi să fac tot mai mult și mai bine ceea ce îmi propun. Știu cum este să plângi de bucurie, dar știu și cum este să adormi plângând pentru momentele care nu ți-au ieșit așa cum visai. Mereu ne întrebăm cum era dacă totul se schimba în favoarea noastră, dar de puține ori ne întrebăm cum era dacă șansa ne ocolea complet. Știu că putea fi mai bine, dar la fel de mult putea fi mai rău. Și acum, gândește-te la tine, ascultătorule, la persoana care ești tu. Uită-te la persoanele pe care le ai lângă tine. Găsește în tine și în ele motivul care te face să zâmbești. Cu siguranță trebuie să fie unul. Dacă vrei un motiv în plus, nu ezita să îl cauți, iar dacă nu îl găsești, nu uita să te bucuri pentru cărțile pe care încă le ai și de jocul care continuă încă.