Iubirea noastră faţă de aproapele nu atârnă de acesta

▲ Fereşte-te de a da tu singur pedeapsa, ca să nu jigneşti pe Dumnezeu; lasă aceasta în grija Domnului, căci El va face lucrul acesta mult mai bine decât doreşti tu ▲

Ţie ţi s-a poruncit doar atât: să faci rugăciuni pentru cel ce te-a vătămat. Ce hotărâre trebuie să ia în privinţa acestuia, Dumnezeu Şi-a lăsat-o pe seama Lui. Niciodată nu vei putea tu să te răzbuni cum te va răzbuna El, dacă nu blestemi pe cel vinovat, ci-l laşi pe Dumnezeu să hotărască. Căci chiar dacă iertăm celor ce ne-au greşit şi ne împăcăm cu ei şi ne rugăm pentru dânşii, Dumnezeu nu-i iartă, dacă nu se schimbă şi dânşii şi nu se fac mai buni. Şi nu-i lasă, pentru că are în vedere folosul lor. Pe tine te laudă şi înţelepciunea ta o primeşte pe ei, însă îi pedepseşte, pentru ca să nu se facă prin iertarea (dată de înţelepciunea) ta mai rău. Adesea, mulţi fiind mustraţi pentru că nu s-au înduplecat să se împace cu duşmanii, au găsit de cuviinţă să se dezvinovăţească de răutatea lor în acest fel: „Nu vreau să mă împac, ca să nu-l fac mai rău, mai hain, şi să nu mă dispreţuiască după aceea şi mai mult“. Şi pe lângă aceasta mai spun şi aceea: „Mulţi oameni cred că din slăbiciune mă duc eu mai întâi să mă împac“. Toate acestea sunt deşertăciuni.

Ochiul cel neadormit a văzut cugetul tău; de aceea nu trebuie să ţii deloc seamă de tovarăşii tăi de robie, când e vorba să îndupleci pe judecătorul ce are să te judece. Iar dacă stai pe gânduri de teamă ca duşmanul să nu se facă şi mai rău din pricina omeniei tale, apoi află că nu aşa se face mai rău, ci mai rău se face dacă nu te împaci cu el. Chiar dacă ar fi omul cel mai păcătos, şi chiar dacă nu ar spune nimic, el va încuviinţa felul tău de purtare, şi în cugetul lui va cinsti blândeţea ta. Dacă, în ciuda măgulirilor şi cu toată omenia va stărui în aceeaşi răutate, va avea ca pedepsitor foarte crunt pe Dumnezeu. Tu arată toată dragostea pentru fratele tău şi nu-i ierta greşelile din dorinţa ca el să capete o pedeapsă şi mai mare, ci din iubire şi cuget binevoitor.

Dar aceasta să ştii bine: cu cât te va nesocoti mai mult, când cauţi să te iei cu binele pe lângă el, cu atât îşi va atrage asupra capului său o pedeapsă mai mare din partea Celui de sus. O asemenea purtare e o vină pentru el, o laudă pentru tine. Laudă pentru tine pentru că, deşi l-ai văzut că ajunge astfel (mai rău), nu te-ai lăsat de a-l lua cu binele, ca să faci voia lui Dumnezeu. Pentru acela e însă un păcat, pentru că omenia ta nu l-a făcut mai bun. Pavel spune că e mai bine ca alţii să fie învinovăţiţi din pricina noastră, decât noi din pricina altora.

Şi nu-mi spune nici vorbele astea nesărate: „Să nu-şi închipuie că am alergat la el de teamă, ca să nu mă dispreţuiască şi mai mult“. Astea-s vorbe pornite din un suflet copilăresc, nechibzuit, care e uluit de slava lumească. Închipuie-ţi că ai venit de teamă, dar plata îţi va fi cu atât mai mare, când ştiind şi acestea, ai răbdat totul de hatârul lui Dumnezeu. Cel care vânează slava cea lumească şi care de aceea se împacă, acela e oprit de la câştigul provenit din răsplată. Cel care ştie bine că mulţi îl vor şi batjocori şi-l vor ocărî, şi care totuşi chiar aşa mai încearcă să se împace, va avea parte de o cunună îndoită şi întreită. Şi acesta e cu adevărat cel ce face asta pentru Dumnezeu. Nu-mi spune, mi-a făcut cutare şi cutare neajuns. Chiar dacă s-ar fi dovedit faţă de tine vinovat de toate răutăţile omeneşti şi aşa Dumnezeu ţi-ar fi poruncit să-i ierţi totul. (Sf. Ioan Gură de Aur, Predicile despre statui)