Iubirea pe bani sau sensul sacrificiului

În România sunt mulţi copii care cresc în orfelinate. Unii dintre ei sunt orfani, alţii sunt abandonaţi. De multe ori nici nu mai contează această diferenţă pentru că părinţii care îi abandonează nu se interesează aproape deloc de soarta lor. Astfel, mulţi dintre ei stau în centrele sociale supraaglomerate în condiţiile pe care şi le poate imagina oricine are o elementară cunoaştere a realităţii româneşti.

La un moment dat, cineva s-a gândit că ar fi mai bine pentru aceşti copii ca ei să crească într-o casă omenească, într-o familie, şi nu într-o instituţie a statului, aşa că a apărut ideea de a trimite aceşti copii în grija unor asistenţi maternali sau mame sociale, persoane care iau copiii acasă şi îi cresc într-o familie, îngrijindu-i ca pe copiii proprii.

Pentru acest lucru statul a decis să acorde o alocaţie în bani, având în vedere dificultate întreţinerii unor copii. În momentul în care mamele sociale au decis să ia copiii în îngrijire, ele ştiau că se pot baza pe un anumit cuantum al ajutorului dat de stat. Şi în funcţie de veniturile proprii au putut alege să ia unul, doi sau mai mulţi copii în îngrijire, în aşa fel încât aceşti copii să poate fi îngrijiţi cum trebuie.

La un moment dat, statul a decis să taie o parte din aceste alocaţii. În această situaţie, o parte din aceste mame sociale au decis că nu mai pot susţine corespunzător creşterea copiilor luaţi în îngrijire şi au fost puse în situaţia de a returna copii respectivi centrelor sociale. Atenţie, suntem într-o perioadă în care toate veniturile scad, taxele cresc, leul scade, cheltuielile sunt din ce în ce mai împovărătoare. În acest context, scopul programului de asistenţă maternală, adică asigurarea un cadru de dezvoltare cât mai firesc şi apropiat de normalitate pentru copiii instituţionalizaţi, riscă să nu mai poată fi atins în mod corespunzător. Şi atunci mamele sociale se află în situaţia de a alege. Fie returnează copiii, fie aleg să îi păstreze, scăzând însă standardele. Unele dintre ele au ales să îi returneze. Şi atunci au fost acuzate de lipsă de omenie, de egoism, de faptul că iubirea lor pentru copii este de fapt motivată doar de banii primiţi de la stat şi nu de bunăstarea copilului. Au fost acuzate că sunt incapabile de sacrificiu şi că de fapt nu le pasă deloc de aceşti copii.

Ipocrizia acestor acuzaţii m-a revoltat profund. Aceste femei sunt tratate nedrept pentru că au avut onestitatea de a recunoaşte că nu se mai pot descurca în aceste condiţii. Nu ele sunt vinovate de situaţia aceasta, nu ele au adus aceşti copii pe lume, nu ele i-au abandonat, nu ele s-au purtat cu ei în aşa fel încât să necesite instituţionalizarea. Ele au vrut să facă un bine. În condiţiile în care oricum nu se poate măsura în bani munca necesară creşterii unui copil, ele au acceptat să aibă grijă de copiii altora mai bine decât statul pentru o fracţiune din banii pe care i-ar cheltui statul cu aceşti copii dacă ele nu s-ar implica. Aici statul câştigă mult mai mult decât un salariu de asistent maternal, câştigă un om crescut normal în sânul unei familii care are grijă de el.

Cu toate acestea, statul preferă să taie de aici, de la văduve şi orfani, decât din alte părţi. Dar simplul fapt că taie nu este atât de odios, în definitiv face şi statul ce poate în aceste condiţii de criză economică, odios este faptul că pentru neputinţele tale, ale statului, ale societăţii în care trăieşti, ajungi să judeci şi să condamni moral oamenii care te-au ajutat până acum şi care acum obiectiv nu mai pot să o facă.

Să nu uităm că statul suntem noi şi să avem măcar onestitatea de a nu-i judeca pe cei care cât au putut au făcut binele mai degrabă decât răul. A-i cere cuiva să se sacrifice în condiţiile în care tu însuţi nu te-ai sacrificat până la sânge este o negaţie continuă a sensului jertfei creştine. Dacă tot trebuie să trecem prin aceste timpuri mai dificile din cauza propriilor noastre neputinţe, măcar să avem minimul bun-simţ de a nu arunca cu piatra primii.