Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Iubirea - suprema soluţie (2)
Povestea vieţii matematicianului John Nash pe care filmul „A beautiful mind“ ne-o „spune“ impresionează puternic spectatorul prin dramatismul situaţiilor pe care personajele au a le traversa, prin frumuseţea şi nobleţea mesajului.
Atins de o cumplită boală psihică, John niciodată nu dezarmează. Nu ştie propriu-zis cum va ieşi din situaţia grea în care se află, dar crede şi speră cu tărie că o soluţie trebuie să existe şi că lui îi va fi dat să o găsească. Pentru aceasta, la un moment dat, respinge ideea reinternării în spitalul de psihiatrie şi îi cere soţiei să-i acorde timp. Îi cere, cu alte cuvinte, să aibă răbdare şi încredere. Şi într-adevăr, susţinut de iubirea şi înţelegerea soţiei sale, ajutat de colegii şi prietenii săi, el ajunge la limanul cel bun şi, valorificându-şi din plin „talantul“ ce i s-a dat, atinge înalta treaptă de laureat al Premiului Nobel. Din discursul pe care îl ţine la festivitatea decernării premiului se vede bine că John înţelege unde a greşit. Omul nu este doar o fiinţă raţională. A cultiva şi a dezvolta puterea raţiunii este important, dar a face doar atât este de-a dreptul periculos. De aceea el acum, la sfârşit, face o reaşezare a valorilor. Înţelege câtă dreptate avea un alt matemetician şi filosof celebru (Pascal) când afirma că „inima îşi are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte.“ Este vital să nu neglijăm latura afectivă a vieţii, să cultivăm în sufletul omului, mai ales al omului în formare, sentimente nobile. Aici ne vom întâlni cu iubirea care, de multe ori, în situaţiile cele mai dificile ale vieţii, se dovedeşte a fi unica soluţie. În scena cu care se termină filmul, se vede cum lumea iese din sala unde a avut loc festivitatea decernării Premiului Nobel. John şi Alicia se întâlnesc în hol. Soţia sa îi mulţumeşte pentru cuvintele adresate chiar ei la un moment dat, în timpul rostirii discursului, iar el, în timp ce îi pune şalul, îşi fixează privirea într-un anumit punct din hol. Alicia îl întreabă ce este, iar el, care din nou vede cele trei năluci, (care-i apăreau atunci când se manifestau simptomele bolii sale), îi răspunde: „Nimic. Chiar nimic. Vino cu mine, tânără doamnă!“ (Se îndreaptă amândoi spre ieşire). Înţelegem că John nu se va elibera niciodată definitiv de nălucirile sale. Aceasta nu este totuşi o scenă pe care, interpretând-o corect, am putea-o numi incofortabilă. Corelată cu tot ceea ce am văzut până aici, această scenă finală ne vorbeşte despre realismul viziunii regizorale. Soluţia pe care filmul o aduce pentru ieşirea din situaţiile conflictuale înfăţişate nu provine dintr-un fals optimism. Viaţa nu este o glumă. Lupta cu forţele întunecate din lume şi din noi înşine nu este deloc uşoară. Dar, conducându-ne viaţa cu înţelepciune şi fiind întotdeauna încrezători şi receptivi la ajutorul care ne vine de la unii din semenii noştri, vom reuşi întotdeauna să ieşim din situaţiile mai dificile în care, poate, uneori, fără voia noastră, am intrat. Iar dacă încercăm să privim lucrurile din perspectivă duhovnicească, înţelegem că nălucirile pe care chiar în scena finală a filmului John încă le mai are nu sunt altceva decât ispitele cu care omul pornit pe calea urcuşului spiritual (cale a creaţiei) are de luptat toată viaţa. Omul este o fiinţă perfectibilă la infinit, ne spune Rabindranath Tagore, poet şi filosof din afara spaţiului creştin, dar având puternice legături şi afinităţi cu acesta. Să ne amintim şi de Apostolul Pavel, care în Scrisoarea către corinteni spune că, pentru a nu se mândri, i-a fost pus un ghimpe în carne, un înger al satanei şi că, după ce de trei ori a rugat pe Domnul să i-l ia, răspunsul primit a fost acesta: „Harul Meu îţi este deajuns; căci puterea mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“ (2 Corinteni 12, 9).
.jpg)
