Iubirea - suprema soluţie

▲ Adevărata cunoaştere stă în iubire şi tot în iubire stă salvarea omului din mrejele atât de subtile ale iluziilor sale ▲

Mi-a fost dat să văd, nu de mult, un film care, în felul său, m-a impresionat mult. Filmul se cheamă „A beautiful mind“, ceea ce în traducere înseamnă „O minte luminată“ şi din el cunoaştem povestea vieţii unui matematician celebru, John Nash care, cel puţin la data realizării filmului, trăia încă, împreună cu soţia lui, şi ieşea zilnic în campusul Universităţii Princeton.

Nash se remarcă încă din timpul şcolii ca un copil foarte inteligent, dotat cu aptitudini deosebite pentru studiul matematicii. Aşa se face că, în anul 1947, când începe acţiunea filmului, ajunge să studieze matematica la Universitatea Princeton.

Iată însă că una dintre legile care guvernează întregul univers începe să-şi spună cuvântul. Este vorba de aşa-numita lege a compensaţiei. Tânărul înzestrat cu o minte capabilă să opereze cu uşurinţă în domeniul abstracţiunilor are dificultăţi de tot felul în relaţiile lui cu semenii. Este profund introvertit şi este un solitar. El însuşi spune, la un moment dat, că oamenii îl ocolesc şi, în acelaşi timp, recunoaşte că nu-i plac oamenii.

Dacă ar fi fost bine orientat sau dacă ar fi apărut în viaţa lui o persoană de prestigiu care să poată, cu un tact deosebit, dar şi cu fermitate, să-l consilieze, poate că ar fi depăşit acest handicap şi lucrurile ar fi intrat pe un făgaş firesc. Dar aşa ceva nu se întâmplă, şi viaţa lui John merge în direcţia în care a luat-o.

Conştient fiind de aptitudinile sale, el intră tot mai adânc în domeniul atât de abstract al cifrelor, neglijând în continuare celelalte aspecte ale vieţii. Există însă şi alte legi ale vieţii sufleteşti, care încep să-şi spună cuvântul. Omul nu poate trăi prea mult timp într-o asemenea însingurare. El trebuie să comunice cu semenii săi şi, dacă e prea îndelungat timpul în care nu o poate face, intră în acţiune alte puteri ale sufletului, care însă, nefiind controlate de conştient, depăşesc flagrant domeniul vieţii reale. În felul acesta, John Nash intră în „relaţie“ cu anumite persoane care, de fapt, nu sunt decât o creaţie a fanteziei sale bolnave, adică încep să se manifeste simptomele schizofreniei.

Sigur că, în felul acesta, apar tot felul de conflicte între el şi lumea în care se învârte (soţia, colegii, studenţii săi etc.) şi John ajunge în mod inevitabil într-un spital de psihiatrie.

Nu este cazul şi nu e bine să povestesc tot filmul. Voi spune doar că, din cauza bolii sale psihice, John Nash şi cei care îi sunt apropiaţi, în special soţia, au de trecut prin situaţii de un dramatism intens. Totuşi, până la urmă, graţie Aliciei (soţia sa) şi calităţii umane a colegilor şi prie-tenilor săi, John se reabiltează treptat.

În schimb, mă voi referi la două dintre secvenţele filmului, elocvente pentru mesajul acestei remarcabile producţii cinematografice, pentru adevărurile deosebit de preţioase pe care le comunică spectatorului. La un moment dat, situaţia pare fără ieşire. Dacă, externat fiind, continuă să ia medicamentele, John nu mai poate lucra la parametrii lui obişnuiţi şi nu mai poate fi ceea ce orice bărbat trebuie să fie pentru soţia lui. Iar dacă nu le mai ia, aşa cum o şi face, boala revine. Medicul psihiatru îi spune că boala este degenerativă. Fără tratament, închipuirile minţii lui bolnave ar putea să pună definitiv stăpânire pe el.

John însă respinge ideea internării şi îi cere Aliciei să-i dea timp. El crede, supralicitând, că puterea raţiunii sale îl va ajuta să găsească o soluţie pentru a ieşi din situaţia în care a ajuns. Era, desigur, o utopie, dar, cu toate acestea, atitudinea lui din acest moment este pozitivă. El, de fapt, nu ştie precis ce va face, dar credinţa şi speranţa că până la urmă va răzbate la lumină niciodată nu l-au părăsit. Ea realizează bine cât de gravă e situaţia şi cât de mare este riscul, dar, susţinut de iubirea sa, continuă să creadă şi să spere.

Şi într-adevăr, ajutat şi de colegii şi prietenii lui, John Nash se reabilitează treptat. Lucrează din nou la parametrii lui obişnuiţi, revine la catedră, iar în anul 1994 este laureat al Premiului Nobel. În discursul pe care îl ţine la festivitatea de decernare a premiului, el spune, între altele: „... am făcut cea mai importantă descoperire a carierei mele. Cea mai importantă descoperire a vieţii mele. Doar în misterioasele ecuaţii ale dragostei poate fi găsită logica raţiunii.“

Acesta este, de fapt, mesajul filmului: adevărata cunoaştere stă în iubire şi tot în iubire stă salvarea omului din mrejele atât de subtile ale iluziilor sale.