Iubirea transfigurează

Există o vorbă care spune că „dragostea este oarbă”. Nu vreau să comentez acum această afirmație. Cert este că lipsa dragostei e cauza unei orbiri și mai adânci. Pentru că acolo unde nu e dragoste, stăpânesc întunericul şi urâtul, înfloresc trufia, pizma, nedreptatea şi toate chipurile prostiei omeneşti. Dragostea împrăştie urâtul, urâtul singurătăţii, topeşte răul, răul întunericului, alungă tiparele şi hotarele, alungă potrivniciile; aduce pretutindeni fiinţă nouă şi roditoare.

Omul care nu iubeşte nu înţelege nimic din lumea lucrurilor văzute şi ascunse. Graiul minunilor îi este cu desăvârşire închis. Acolo unde nu este dragoste nu este nici cunoştinţă adâncă. Cine nu iubeşte nu are simţuri; toate ferestrele, de la firicelul de iarbă la steaua ce clipeşte în liniştea depărtărilor, i se închid. Grăuntele de bine şi frumos ce-l purtăm în inima noastră îl dezvăluie şi-l creşte dragostea... Prin urmare, fără dragoste suntem orbi. Pilda de astăzi vine să ne întărească această concluzie.

Azi-dimineață, povestea un preot de caritate, în fața unui muribund, am realizat încă o dată uimitoarea putere a iubirii. Am rămas fără cuvinte. Ce să spui în fața morții care vine într-un mod implacabil? Îl priveam pe pacient și mi se părea urât acest bătrân cu chipul răvășit de zbârciturile ridurilor și acoperit de sudoare, în care nu știu ce bombardament misterios săpase cratere roșii și negre între firele bărbii lui rase neglijent. Soția sa îl ținea de mână, el nu mișca deloc. La un moment dat, ea se aplecă spre el, prevenindu-l: „Dragul meu, preotul spitalului este aici; a venit să te împărtășească”. Apoi, destul de repede se pare, ea a uitat de prezența mea. Îl mângâia pe bătrân și îi șoptea cuvinte tandre. Stupefiat, am auzit-o spunându-i: „Cât de frumos ești, dragostea mea, cât de frumos ești!” Eram jenat. Îmi spuneam: „Cum putem fi atât de orbi? Iubirea este oarbă!” Atunci s-a petrecut ceva cu totul extraordinar. Sub mângâierea permanentă a soției, bărbatul a întredeschis ochii, iar pe chipul său a apărut un zâmbet, un zâmbet pal, asemeni soarelui care iese de sub norii întunecați. A privit-o îndelung pe soția sa, pentru ca apoi norii să se împrăștie cu desăvârșire și să izbucnească zâmbetul care i-a luminat de-a dreptul chipul. Atunci am văzut. Și eu am văzut. Am văzut ceea ce vedea ea. El era frumos! Ea avea dreptate. Nu eu, ci ea avea dreptate! Nu, dragostea nu este oarbă. Dimpotrivă, dragostea te ajută să vezi ceea ce alții nu pot vedea. Ea te ajută să-l întâlnești pe om dincolo de chipul său de carne, în acel loc în care el este„el însuși”, unic, în acel loc în care doar cei care se iubesc pot să pătrundă, să admire, să fie cuprinși de admirație.