Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Iubirea, virtutea care durează în veşnicie
Închipuiţi-vă viaţa noastră sufletească ca pe un ac magnetic; oricum vei întoarce busola care susţine acul magnetic, acul se va orienta invariabil spre nord. Este o forţă magnetică spre nord, care îl atrage necontenit în această direcţie. Tot aşa sufletul omenesc se orientează în mod spontan, asemenea unui ac magnetic, spre polul lui de atracţie, care este Dumnezeu. Universul întreg, lumea întreagă, se susţine prin atracţia a doi poli opuşi, polul om şi polul Dumnezeu. Între aceşti doi poli există atracţia continuă şi irezistibilă a iubirii, fiindcă substanţa care susţine întreaga viaţă este iubirea, cea mai înaltă dintre virtuţi, care rămâne dincolo de această viaţă, care trece în ordinea dumnezeiască.
În lumea cealaltă nu avem nevoie de credinţă, fiindcă vedem bine pe Dumnezeu, nu avem nevoie de nădejde, pentru că ceea ce am sperat s-a realizat. Lumea cealaltă, ca şi lumea de aici, se susţine prin marea şi irezistibila putere a iubirii. Această putere misterioasă constituie pentru sufletul omenesc acea aspiraţie, acea ridicare către Dumnezeu tot mai aproape, până la unirea totală cu El. Fiinţa pe care o iubeşti exercită o atracţie necontenită asupra ta; fiinţa pe care o iubeşti exercită atracţia de a te contopi cu ea, de a o admira, de a o preaslăvi; tot asemenea cu Dumnezeu pe care Îl iubeşti. Cel care iubeşte pe Dumnezeu simte nevoia de a-L proslăvi, de a-L admira, simte nevoia de a se apropia necontenit de El, de a fi în unire permanentă cu El, de a se contopi în lumina Lui şi simte nevoia de a-L imita. De aici necesitatea vieţii mistice, de aici aspiraţia către viaţa mistică şi de aici harul pe care Dumnezeu îl acordă oamenilor şi elanul pornit din iubirea noastră către Dumnezeu. Această reciprocă iubire, între om şi Dumnezeu, între mica flacără a iubirii din sufletul omului şi flacăra cea imensă care este Dumnezeu, formează teantropia; fiindcă nu avem un alt cuvânt în româneşte pentru a exprima această viaţă pe care o concepem noi creştinii, şi care este îndumnezeirea umanităţii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (Nichifor Crainic, Sfinţenia, împlinirea umanului)
.jpg)
