Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Ivan şi Divanul
O expresie a-i da (sau a nu-i da) nas cuiva, însemnând „a (nu) permite cuiva să fie prea familiar, prea îndrăzneţ sau obraznic“, este curentă în limba vorbită. Iată un exemplu de pe internet: „Răzvan i-a dat prea mult nas lui Borcea“ (din lumea sportului).
În Dicţionarul Academiei, expresia respectivă este ilustrată şi printr-un citat din Creangă: „Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan“ (din povestea Ivan Turbincă). Or, în culegerea Proverbele românilor a lui Iuliu Zanne (în vol. VI, p. 169-171), în secţiunea Proverbe istorice sunt înregistrate mai multe enunţuri moralizatoare pe această temă. Chiar numai ţinând seama de sugestia dată de încadrarea de la Zanne, formula cuprinzând referirea la Ivan (la noi, nume generic pentru „rus“) şi la comportamentul său trebuie considerată, mai întâi, o zicătoare propriu-zisă, ce porneşte de la locuţiunea verbală expresivă prezentată iniţial. Dat fiind că enunţul cu particularizări are însă un autor, pe lângă explicaţia istorică, pe care o găsim şi într-o naraţiune a lui Emanoil Hagi-Mosco, referitoare la Ion (Iancu) Văcărescu (vezi portretul alăturat), un faimos opozant al Regulamentului Organic, „zicătoarea“ intră în categoria „cuvinte celebre“. Mai întâi, precizăm faptul că informaţii detaliate cu privire la manifestări ale poetului în această postură găsim, de exemplu, în bogatul studiu introductiv al lui Cornel Cîrstoiu la ediţia de Opere Iancu Văcărescu, din 1985. Membru, în 1831, al Adunării Obşteşti extraordinare din Ţara Românească ce discuta Regulamentul Organic, în vederea aprobării, Văcărescu a fost printre cei care au protestat faţă de includerea în text a unor articole de lege care atentau la autonomia ţării şi, mai mult, a contestat atât amestecul unei puteri străine în elaborarea de legi pentru ţară, cât şi pretenţia delegatului rus de a prezida şedinţele Divanului, cum era numită, de obicei, Adunarea Obştească (vezi, şi mai târziu, Divanurile ad-hoc), cutuma fiind ca preşedinţia să o deţină Mitropolitul. Faptul i-a atras arestarea şi exilarea la Episcopia de Argeş sau, după alte surse, la moşia sa Moţăieni (Iancu Văcărescu, Opere, Editura Minerva, 1985, p. 20). Bun cunoscător al evenimentelor epocii, ca istoric şi genealog, memorialistul Emanoil Hagi-Mosco narează pe scurt aceleaşi fapte, susţinând că, în împrejurările la care ne-am referit, de la poet (autor şi al unor epigrame sarcastice) a rămas „zicala Dai nas lui Ivan, se suie pe Divan, datorită incidentului că, atunci când împuternicitul rus a voit să prezideze Adunarea, Ion Văcărescu l-a înlăturat cam îndrăzneţ, pentru a face loc Mitropolitului, zicând că, potrivit datinelor ţării, acesta este în drept să prezideze Divanul“ (Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 215). Pentru contemporanii lui Iancu Văcărescu, expresivitatea enunţului-epigramă, unul de turnură cultă, era augmentată şi de un joc de cuvinte mai puţin perceput acum: divanul pe care trebuia să stea Mitropolitul şi Divanul încălecat de reprezentantul Rusiei, numit, fireşte, Ivan. Astăzi această referinţă a dispărut, adresa mustrării fiind... nepărtinitoare; iată, de pe blog, caracterizarea unui personaj politic actual, privind campania electorală: „I-aţi dat nas lui Ivan şi acum se urcă pe divan. Individul acesta este tare belicos şi nesăbuit. Cred că acum i s-a înfundat“. Dar, în general, enunţul este proiectat în paremiologie: „Dacă-i băgat prea mult în seamă, s-ar putea să i se urce la cap… Ştiţi voi vorba ceea bătrânească, «dacă-i dai nas lui Ivan, el se urcă pe divan»“.