Izvorul cu apă bună

Atmosfera din casa scriitorului Grigore Ilisei este una aparte. Nu doar din pricina tablourilor şi a mulţimii cărţilor, cât mai ales a unei bune cuviinţe pe care trebuie să o remarci dintru început.

Mai este şi altceva. La zile de sărbătoare, în jurul mesei se adună familia şi prietenii, ca la agapele din trapezele mănăstireşti. La fel se întâmplă şi atunci când se face pomenire pentru răposatul preot Ilie ori a celorlalte rudenii trecute în lumea veşniciei. Printre picturile din casă întâlneşti chipul luminos al sacerdotului fălticinean, tatăl scriitorului, ca şi biserica de la Fălticenii Vechi, intrată de mult în istoria târgului de pe Şomuz.

Ceva din tradiţia unei case preoţeşti s-a transmis şi în universul familiei Ilisei. Îţi dai seama de acest lucru mai ales din scrisul unei noi pagini pe care o aştepţi într-o zi de miercuri ori din comoara aflată între coperţile unei cărţi proaspete. Tradiţia trebuie dusă mai departe. Este dinamică, nu statică, de aceea primeşte mereu o altă dimensiune şi mai multă strălucire.

Iubirea care merge şi dincolo de mormânt

În discuţiile avute cu domnul Grigore Ilisei acesta îmi mărturisea că lucrează la o carte închinată tatălui său, preotul Ilie. Poate ar fi trebuit să apară anul acesta, pentru că la 13 noiembrie s-au împlinit 30 de ani de la sfinţirea bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ de la Fălticenii Vechi. Sfinţirea a fost marea bucurie a preotului Ilisei şi totodată încununarea unor strădanii remarcabile în peste 20 de ani de trudă şi umilinţe din vremea aceea…

Evenimentul eclesial de la 13 noiembrie 1977 a fost cel mai important de acest fel din oraşul Fălticeni în toată această perioadă care a trecut de atunci şi până astăzi. Din păcate, mulţi martori ai pastoraţiei preotului Ilisei nu mai sunt printre noi. Ar fi fost interesante mărturisirile lor despre acest slujitor al Bisericii în vremuri potrivnice credinţei celei adevărate.

Aminteam de continuarea tradiţiei. Cât de rari sunt oamenii care au astfel de preocupări.

Scriitorul Grigore Ilisei poate fi socotit unul dintre aceştia. Iubirea lui pentru ţinutul natal este arhicunoscută, nu mai poate fi aşezată sub obroc, ci într-un sfeşnic, ca să lumineze şi pentru alţii.

Recent, prin stăruinţa sa şi a altor iubitori de Fălticeni, a apărut un album închinat acestui oraş care are profunde semnificaţii în istoria literaturii române. Nu-i singura carte de acest fel. Până acum, Grigore Ilisei a ostenit la apariţia a cel puţin patru sau cinci lucrări care vorbesc despre iubirea fără egal pentru ţinutul în care s-a găsit „apa cea vie a sufletului românesc“. După cum mărturisea: „există pe Terra colţuri binecuvântate şi chiar unele făcătoare de minuni. Fălticenii şi împrejurimile lui pot fi socotite unele dintre acestea….“

Plecat din Fălticeni la vremea studiilor universitare, Grigore Ilisei a rămas mereu îndrăgostit de acest loc, de bisericile în preajma cărora a crescut, ocrotit de rugăciunile părintelui său şi de aripile îngerului păzitor. În sufletul lui au rămas oamenii locului, a căror viaţă pur şi simplu te fascinează, profesorii, semenii importanţi şi cei simpli, cei uitaţi în trecerea lor prin această viaţă. După ani, în paginile care s-au ivit, au apărut toţi, ca într-o zi de Parusie, cu lumina faptelor bune şi cu exemplul oferit unei lumi grăbite, aflată permanent în schimbare.

Strădania lui a însemnat de fapt un mare dar făcut istoriei literaturii române şi în special istoriei locului. Cărţi, eseuri, reportaje, filme, amintiri şi iarăşi amintiri, unele neaşternute încă pe hârtie, toate fac parte din patrimoniul spiritual al ţinutului ocrotit de sfintele mănăstiri Râşca, Probota şi Slatina.

În cuvântul scris în paginile de început ale albumului fălticinean, scriitorul Grigore Ilisei mărturiseşte că „pământul acesta, sfinţit de atâtea generaţii, ne va chema irezistibil mereu“. Este chemarea pe care o simt cei cu sensibilitate, cu iubire fără de seamăn, cei care nu se încurcă în lucruri efemere, pentru că această iubire merge şi dincolo de mormânt.

Pe drumul cuvintelor măiestrite…

De aceea înclin să cred că toate aceste trăiri îşi au izvorul în casa preotului Ilie Ilisei. Va fi fost acolo un loc al rugii fierbinţi şi al cuvintelor frumoase. Cuvinte desprinse din Evanghelii şi din zicerile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Ce-ar fi fost oare dacă Grigore Ilisei ar fi urmat Teologia? Ce omilii am fi citit astăzi ori le-am fi acultat pe canalele media ? Dar tradiţia a apucat un alt drum, cel al cuvintelor măiestrite, cu străluciri de smarald şi cu parfumul plantelor de munte, crescute în poienile de la poalele Stânişoarei. Poate că în zilele de odihnă scriitorul Grigore Ilisei va găsi timp să mediteze şi la marea taină a unor slujitori străluciţi ai Bisericii Ortodoxe Române care şi-au legat numele de ţinutul livezilor nesfârşite: Arhiepiscopul Ioan de la Râşca, Cronicarul Macarie Episcopul, Sfântul Dosoftei de la Probota, Veniamin Costache de la Slatina exilului său şi alţii mai aproape de noi. Poate s-au rugat şi ei, cu evlavie autentică, să fie binecuvântate locurile tihnite ale logodnei lor cu isihia...

Mai este şi taina Slatinei, cu mulţimea monahilor care au vieţuit aici transformând mănăstirea într-un rug aprins care ardea şi nu se mistuia… Pe toate acestea, legate de Fălticeni şi de altarele care-l ocrotesc, scriitorul Grigore Ilisei le va avea la suflet. Chemarea şi iubirea pământului natal zămislesc adeseori pagini care se citesc mai întâi cu sufletul. Simţi apoi nevoia să le reciteşti şi să le aşezi într-un loc sigur, ca să le revezi când eşti însetat şi vrei să bei apă din izvorul cu apă bună....

Chemarea de a ne întoarce la izvoare

De dincolo de uşa mormântului, din lumea celor drepţi, preotul Ilie Ilisei se bucură văzând toate aceste strădanii ale fiului său pentru Fălticeni.

Cuvintele şi imaginile albumului amintit ca şi numeroasele eseuri care grăiesc, iară şi iară, despre locul inimii sale, sunt o mărturie a unei legături care nu poate fi desfăcută niciodată. Aceste lucruri numai oamenii adevăraţi le înţeleg cum trebuie. Alţii, preocupaţi de mărunţişuri, le ignoră. Trec pe lângă ele fără să-şi poată ostoi setea dintr-un izvor cu apă bună. Aşa după cum spune o cântare veche: „Cum poate izvorul amar să izvorască apă dulce?“

Către dorul acesta sfânt pentru frumos trebuie să căutăm mereu. Avem suficiente exemple. Unele mai vechi, altele mai apropiate nouă. Sunt modele de care avem nevoie în ziua de azi, în lumea în care trăim noi.

Există în viaţa fiecăruia dintre noi chemarea de a ne întoarce la izvoare şi mai ales la izvorul cu apă bună.