Jertfa pentru Hristos şi generaţia de sacrificiu

Un model de jertfă pentru Hristos este Sfântul Ignatie Teoforul, care a mucenicit la începutul secolului al II-lea, fiind aruncat spre mâncare fiarelor. Mulţi creştini au vrut să intervină pentru a-l salva, însă el îi ruga să îl lase să fie "măcinat de dinţii fiarelor, ca să fie găsit pâine curată a lui Hristos". De asemenea, le scria celor din Roma: "Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc care să iubească materia, ci numai apă vie, care grăieşte în mine şi-mi spune dinlăuntrul meu: Vino la Tatăl!". În irmoasele din Mineiul lunii decembrie, ziua 20, sfântul apare ca "însetat de paharul pătimirii lui Hristos", "însetat mai mult de suferinţă decât de viaţă".

Aceasta este distincţia între cei care îl iubesc pe Hristos şi cei care iubesc lumea. Primii nu caută plăcerile şi nici nu fug de durere, ci, împotriva instinctului de conservare, râvnesc să se împărtăşească din paharul pătimirilor Mântuitorului. Aceştia ştiu că "pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi" (Rom. 8, 18). Însă iubitorii lumii sunt cei comozi, care pot face un bine, dacă au ei o dispoziţie pozitivă, nu dacă ai tu nevoie, sunt cei care jertfesc, dar niciodată propria persoană sau interesele proprii. Jertfesc, de exemplu, viitorul copiilor lor.

În acest sens, constatăm o lipsă alarmantă a spiritului de jertfă la seniorii noştri, care se răsfrânge negativ asupra destinului generaţiei viitoare.

Capacitatea de jertfă scade, parcă, proporţional cu înaintarea în vârstă. Ne ataşăm tot mai mult de casă, de lucruri, de vecini. Suntem cu atât mai puţin dispuşi să ne mutăm din apartament, pentru a face loc tinerilor, cu cât ne temem mai tare de marea "plecare".

Este dificil, într-adevăr, să te muţi la bătrâneţe din casa pentru care poate ai muncit o viaţă. Evenimentul mutării într-o altă casă este o mai mare încercare cu cât eşti mai înaintat în ani. Vecinii, cunoscuţii, prietenii devin, în timp, ancore prin care te agăţi de peretele vertical al realităţii. Fără ei, lumea este lipsită de identitate şi de sens. Acum, nu îi mai evaluezi moral ca buni sau răi, ci îi priveşti ca "legende" explicative pe harta realităţii. În absenţa lor fizică, eşti dezorientat şi răvăşit, dezrădăcinat.

Şi, în acest context, în care mutarea din casă ne oferă prilejul bucuriei săvârşirii faptei bune, de a dărui copiilor un loc al lor, mulţi seniori refuză jertfa şi pierd cununa. Mai mult, bătrânii noştri se încăpăţânează să trăiască o a doua tinereţe, în timp ce tinerii se ratează neavând unde să îşi plece capul sau locuiesc cu chirie, ori plătesc rate colosale pentru achiziţia unui imobil. Tensiunile din familii, generate de presiunile financiare, pe fondul psihicului fragil al omului modern, conduc la divorţuri, infidelităţi şi suferinţe îndelungate, care se abat asupra copiilor şi a nepoţilor.

Aceste necazuri ar putea fi evitate, în mare măsură, dacă seniorii noştri s-ar jertfi de bunăvoie, din iubire pentru Hristos.

Vorbim, frecvent, în preajma sărbătorilor, despre părinţii abandonaţi de copii. Însă aproape niciodată nu luăm în discuţie pe tinerii care se simt abandonaţi de propriii lor părinţi, care se spală pe mâini când aceştia se căsătoresc.

Mulţi tineri nu îşi pot urma cariera visată şi pentru care s-au pregătit, pentru că nu au tihna unui cămin propriu. Familiile se destramă descurajant de uşor. Şi nimeni nu dă aripi tinerei generaţii. Nimeni nu investeşte în ea. Nici părinţii tinerilor, nici societatea, nici statul. Suntem o generaţie "de sacrificiu", a cărei singură salvare este asumarea şi acceptarea nedreptăţilor care ni se fac, pentru Hristos, după modelul Sfântului Ignatie şi al celorlalţi pătimitori.