Jertfă şi crimă

Despre vieţile martirilor ştim destule, dar dincolo de exemplele celor care şi-au pierdut viaţa de pe pământ pentru viaţa din ceruri există şi cazul acelora care au supravieţuit. Într-un fel, ei colaborează cu miracolul. Aruncaţi în mijlocul mării, furtuna se potoleşte ca din senin, iar ei nu se îneacă. Aruncaţi de asemenea în arena cu lei, fiarele într-un mod la fel de miraculos se transformă în miei şi nu-i mai sfâşie. Zvârliţi şi în cuptoare încinse are loc acelaşi fenomen. Dogoarea se stinge, iar cei condamnaţi, prin harul care suspendă legitatea naturală, scapă cu viaţă. Nemurind, dovedesc prin minunea săvârşită că au fost aleşi pentru a trăi mai departe. Salvaţi supranatural, pot dobândi un respect extraordinar din partea comunităţii care-i înconjoară.

Dar mai este un aspect în absenţa căruia poate nici nu aş fi scris rândurile de faţă. Acesta se referă la intervenţia directă a omului. În anumite cazuri, în ciuda miracolului petrecut, imperatorul sau oricare alt stăpân, deloc mişcat de ceea ce s-a întâmplat, ordonă unui călău să ia viaţa celui pe care Domnul l-a ales să trăiască. Din câte ştiu, niciodată mâna călăului nu a tremurat pentru ca acela aflat în dreptul securii să scape. Ce înseamnă aceasta? Că doar omul, având în vedere învestirea sa supremă, are puterea să acţioneze fără ca Dumnezeu să-l mai poată opri. Cu alte cuvinte, furtuna a fost stăvilită, focul stins, cruzimea fiarelor înlăturată, doar voinţa omului nu este abătută. Când vrei să iei viaţa cuiva şi toate elementele naturale se împotrivesc, atunci eşti silit să pui tu mâna pe armă şi să loveşti. Domnul, în acest caz, nu mai intervine. Te lasă să fii criminal. Dacă nu am ţinut cont de semnul dat din care trebuia să înţelegem că acel om ales de Domn trebuia să mai trăiască, atunci părăsim registrul martirajului şi al jertfei şi intrăm în noaptea crimei. Căderea e teribilă. Divinitatea nu se amestecă în liberul nostru arbitru. Chiar şi atunci când facem rău, când omorâm, când siluim, chiar şi atunci când decidem să ne sinucidem, suntem lăsaţi de capul nostru. Cel de Sus nu se amestecă şi priveşte aparent neputincios sacrilegiile care au loc. De aici provine măreţia, dar şi ticăloşia omului. Liber să facă aşa cum vrea, el se salvează sau se condamnă singur. Dacă Dumnezeu ar avea grijă de noi, aşa cum are bunăoară de un tigru pe care-l îmblânzeşte ca să nu-l mai sfâşie pe creştinul aruncat în arenă, probabil că istoria de crime, sacrificii şi răscumpărări nici nu s-ar fi derulat. Omul se deosebeşte de tot ce este animal, piatră sau plantă fiindcă coboară în taina vinovăţiei sale din a cărei noapte nu poate ieşi decât ispăşind, interiorizând vina, transpunând liberul-arbitru în ofrandă necondiţionată. Dumnezeu poate să anuleze furtuna, să stingă focul sau să deturneze instinctul unui animal, dar să oprească mâna criminalului-om, niciodată. Dacă omul nu se abţine de la fapta sa, atunci urmează pentru el ani şi ani lungi de ispăşire. Calea e dificilă pentru a realiza convertirea. Nu oricine e capabil de aşa ceva. De aceea e şi greu până la urmă să fii cu adevărat om. Adică din negator să devii mărturisitor, din prigonitor slujitor, din călău duhovnic.