Jertfa şi Învierea lui Hristos, cheia interpretării morţii noastre

În lucrarea "Trupul morţii şi al slavei", teologul Olivier Clément, vorbind de impactul fenomenului morţii pentru omul contemporan şi înstrăinat de Dumnezeu, spune: "Moartea este considerată obscenă. Niciodată moartea nu a fost mai respinsă, în acelaşi timp niciodată nu a fost mai goală". Această viziune pudică faţă de moarte l-a făcut pe un jurnalist român, relativ recent, să afirme nevoia urgentă de a se înlătura crucile de pe marginea străzilor, a şoselelor şi din parcuri. Conform acestuia, crucile ce amintesc de decesul brutal al semenilor noştri sunt inestetice, trezesc revoltă, spaimă, groază, delir.

Moartea trebuie uitată, cosmetizată, expediată. Cuvintele lui Soljeniţîn au fost profetice: "Şi peste toate acum ne temem de moarte şi de morţi. Dacă există un mort într-o familie avem reţineri să le scriem, să mergem acolo, nu ştim ce să spunem despre ea, despre moarte..." Neraportată la Jertfa şi Învierea lui Hristos, orice moarte e vampirizatoare, provoacă repulsii, depresii, e dezbrăcată de sens. Însă cine uită moartea rămâne captiv morţii celei mai tragice.

Săptămâna Patimilor este tocmai discursul morţii, este timpul Bisericii ce umple golul cu prezenţă, interpretează moartea în cheia Învierii, este proclamarea morţii ca adormire, nu în termenii desfiinţării, ai separării, ci în cuvintele vieţii de comuniune. Este abordarea morţii în faţă, fără reţineri sau jenă, ci deplin şi cu sens. Plată pentru păcat, moartea este un eveniment nenatural pentru om, un accident în creaţie. Hristos prin Jertfa şi Învierea sa converteşte moartea. Prin Jertfa lui Hristos moartea nu mai e tragică, nu ne cuprinde pentru a ne separa, ci pentru a ne reda vieţii înnoiţi, transfiguraţi. Moartea nu e epilog, ci prolog la viaţa veşnică. Crucea lui Hristos nu e completă fără razele Învierii. Vinerea Mare se împlineşte în Ziua Învierii. Prohodul Domnului are ca otpust troparul Învierii. Moartea nu se rosteşte deplin fără suflul Învierii. Prin Hristos moartea cuprinde în ea germenii vieţii, devine eveniment care primeneşte persoana dăruind-o Vieţii celei netrecătoare. Evenimentul morţii este reinvestit cu sens în "Paştele nostru care este Hristos", Cel ce sfărâmă moartea ca separare şi tăcere ontologică, descoperind-o ca baptismală cristelniţă pentru naşterea în veşnicie şi intrare în braţele Sfintei Treimi.

Există un obicei frumos în satul românesc, prelungind discursul eclesial despre moarte, ca preocupările legate de sărbătoarea Paştelui să fie îndreptate cu migală, evlavie şi responsabilitate spre cimitir, locul de odihnă "întru nădejdea Învierii şi a Vieţii veşnice" a moşilor şi strămoşilor. Vârstnici aplecaţi de griji şi nevoi, unii mai obidiţi, alţii mai sprinteni, dau cimitirului forfota de praznic: cruci îndreptate, morminte văruite cu dragoste de nepot, fiu, frate sau părinte, grilaje vopsite, lumânări aprinse. În preajma Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, în spaţiul românesc, parcă nimeni nu este mai adâncit în sărbătoare mai bine decât ţăranul român, cel care rosteşte adevărul Morţii şi al Vieţii la nivelul cel mai înalt. Moartea nu este pentru ţăranul român tragedie, nici cei decedaţi nu sunt periferici. Atitudinea ţăranului îmbrăţişează moartea, o asumă, se apropie de ea cu seninătate. Chiar din timp îşi agonisesc din cele necesare la ritualul înmormântării lor, făcându-şi din moarte o preocupare esenţială.

Spunea mitropolitul Bartolomeu Anania că "moartea nu îi este exterioară omului (te naşti şi creşti cu ea), singura atitudine faţă de moarte este să o iubeşti, să-ţi faci din ea mireasă". După păcat, moartea s-a amestecat în viaţă. Soluţia nu este uitarea morţii, ci salvarea vine din asumarea ei. Tocmai acceptarea intimităţii cu moartea salvează pe creştin vieţii, căci "Hristos a înviat din morţi, cu moarte pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le".