John Henry Newman, istoria unei convertiri

Câteva decrete privind noi sfinţi şi fericiţi au fost semnate de Benedict al XVI-lea la 3 iulie. Pe listă se află şi cardinalul englez John Henry Newman (1801-1890).

Născut la Londra, la 21 februarie 1801, este primul din cei şase fii ai lui John Newman şi Jemina Foundrinier.

Între 1808 şi 1816 studiază la şcoala din Ealing (în acel timp în afara Londrei). Fiind sub influenţa pastorului calvinist Walter Maser, primeşte o educaţie religioasă bazată pe principii protestante. În anul 1817 intră în Colegiul „Sfânta Treime“ din Londra. Student fiind, are o credinţă adâncă în Iisus Cristos. Duce o viaţă austeră, încercând să trăiască după principiile credinţei. Fiind întrebat mai târziu care ar fi prioritatea cea mai urgentă pentru Biserică, răspunde fără ezitare: „Holiness, first!“ - Sfinţenia, înainte de toate!“.

La 29 mai 1835 este sfinţit preot anglican şi slujeşte într-o parohie din Oxford.

Iniţiază curentul de reformă spirituală numit „Mişcarea de la Oxford“, o iniţiativă cu caracter teologic menită să ducă la reînnoirea Bisericii Anglicane şi la apărarea acesteia de legile guvernului liberal.

Studiindu-i pe Sfinţii Părinţi, descoperă rolul Tradiţiei în Biserică. Se simte confuz. Nu ştie unde poate găsi păstrată Tradiţia. Încearcă să desluşească, din mulţimea argumentelor pro şi contra, învăţătura dreaptă. Îşi pune întrebări şi caută răspunsuri.

„În religie toate drumurile au obstacole: unul are o poartă mare, altul te conduce printr-o mlaştină. Dar asta nu înseamnă că trebuie s-o abandonezi; religia nu trebuie să fie un punct mort, creştinismul nu trebuie să moară. Unde am merge, altfel?“, scrie el în Pierdere şi câştig (1848). Este povestirea convertirii sale. Charles Reding, un personaj din carte (de fapt autorul însuşi) îşi însuşeşte aceste cuvinte spuse de un prieten şi se apropie de Biserica Catolică.

Pe când studiază ereziile veacului al IV-lea, meditează cum Biserica a ieşit învingătoare din confruntarea cu arianismul şi donatismul. În acest proces, intuieşte pe neaşteptate principiul unităţii şi al autorităţii în Biserică. Legat de această descoperire, el nu ezită să vorbească despre o „iluminare“ care i-a schimbat viaţa. Scrie Arienii din secolul al IV-lea (1834) şi Eseul asupra dezvoltării doctrinei creştine (1845), în care pune în lumină criteriile de autenticitate ale dezvoltării în istorie a religiei lui Cristos.

Aşadar, în lunga sa experienţă de rugăciune şi căutare, la un moment dat îi apare acea lumină, care, la 9 octombrie 1845, îl face să se îndrepte spre catolicism. „Aveam impresia - scria el în anul 1864 - că intru în port după o traversare agitată; pentru aceasta, fericirea mea, de atunci şi până astăzi, a rămas nealterată“ (Apologia, 211). Aceasta era numai o etapă a călătoriei sale lungi. În ea avea să continue lupta interioară, însoţită mereu de o mare libertate de conştiinţă, având mereu această convingere: „Creştinismul este un adevăr viu, care nu va îmbătrâni niciodată. Unii vorbesc despre el ca şi cum ar fi un fapt al istoriei, care grevează doar indirect asupra vieţii de astăzi. „El îşi are, desigur, rădăcinile într-un glorios trecut; dar forţa sa este o forţă prezentă“.

În anul 1847 devine preot catolic. Introduce în Anglia stilul catehetic numit „oratoriu“, metoda de educaţie a Sfântului Filip Neri. Între anii 1851 şi 1858 este rector al Universităţii Catolice din Dublin, pe care o fondase el însuşi. La 12 mai 1879 este numit cardinal de către papa Leon al XIII-lea.

Trece la cele veşnice la 11 august 1890, la Birmingham. Din voinţa sa, pe mormânt este notat: „Ex umbris et imaginibus in veritatem“ (De la umbre şi imagini la adevăr). Cauza beatificării sale este introdusă la Roma în anul 1958.

Acest om al secolului al XIX-lea a trăit problemele religioase ale epocii sale cu o mare intensitate. El a deschis căi în diverse domenii: tradiţia, confruntarea credinţei cu istoria, credinţa şi ştiinţa, cerinţele unei conştiinţe umane pentru o viaţă autentic spirituală. Temele esenţiale care îl preocupă sunt dezvoltate în cele 36 de volume de predici şi eseuri, dintre care amintim: Discurs asupra teoriei credinţei religioase (1850), Scrisori asupra anumitor scrupule (1850), Conferinţe predicate la oratoriu (1850), Istoria opiniilor mele religioase (1866), Gramatica asentimentului (1870).

De la el, printre altele, ne-au rămas câteva gânduri impresionante, care constituie un fel de testament: „Dumnezeu m-a creat să împlinesc o slujire anume. Mi-a încredinţat să fac ceva ce nu a mai dat nimănui. Am o misiune... Sunt o verigă într-un lanţ, o punte de legătură între persoane. Nu m-a creat pentru nimic. Voi face lucrarea Sa; voi fi un înger de pace, un martor al adevărului acolo unde sunt... De aceea voi avea încredere în El. Orice sunt, nu pot fi aruncat afară. Dacă sunt bolnav, boala mea s-ar putea să-I slujească Lui; îndoielile mele s-ar putea să-I slujească Lui. Dacă sunt în suferinţă, durerea mea s-ar putea să-I slujească Lui. El nu face nimic în zadar. El ştie ce face. S-ar putea să-mi ia prietenii, s-ar putea să mă arunce printre străini, s-ar putea să mă facă să mă simt singur, să-mi scadă curajul, să-mi ascundă viitorul de mine. Totuşi, El ştie ce face“.