Jos pălăria!

Am observat, încă din timpul liceului, o atitudine specific românească, dar, probabil, eram puţin conştient de gravitatea şi de implicaţiile ei: noi nu ştim să admirăm. Ne place un om sau, mai aplicat, un scriitor, un gazetar, un om de stat ori un coleg. „Domâle, e bun, îmi place omul“, ne spunem. Totuşi, la scurt timp, lucrurile iau o întorsătură cel puţin bizară. Recunoaşterea meritelor celuilalt se blochează undeva în intervalul dintre gândul abia încolţit şi rostirea lui. Ne gândim că tipul ar putea să aibă şi defecte. Mai mult, se poate ca judecata pe care i-am aplicat-o să nu fie decât un viciu hermeneutic: dacă doar ni s-a părut că individul e bun? Dacă, de fapt, personalitatea lui ascunde şi zone obscure, laturi la care noi nu avem, încă, acces?

Aşa se face că, omul pe care-l apreciam iniţial, la o considerare mai atentă, îşi schimbă substanţa, se volatilizează şi, până la urmă, se transformă în opusul lui: devine suspect, prilej de bârfă mondenă, antipatic. Simpla lui prezenţă ajunge să ne irite.

Cu timpul, părerea noastră despre cel pe care îl apreciam devine din ce în ce mai proastă. Faptul că îşi face treaba bine şi cu devotament ne jigneşte mai mult decât ne-ar afecta o înjurătură sau o palmă. Însă, în zona asta a lumii, adică în partea noastră a „baricadei“, lucrurile sunt limpezi. Suntem edificaţi, am luat în arendă, pentru eternitate, domeniile Certitudinii.

Această atitudine se numeşte, cu un termen modern, resentiment. Mai pe româneşte „ciudă“. Mecanismul care o declanşează e atât de subtil încât nici nu ne mai dăm seama că ne posedează. Efectele sunt însă vizibile. Ajungem să trăim prin delegaţie, pentru că toată atenţia noastră vitală este fixată maniacal, prin ură, pe denigrarea şi coborârea celuilalt la nivelul gloatei. Fără prea mare efort putem identifica formulări de tipul „Are şi el calităţile lui“, „Până la urmă e (şi el) tot om“ în vocabularul curent al fiecăruia dintre noi. Strategia e una simplă, dar eficace: relativizarea până la aducerea la acelaşi numitor comun a calităţilor unice şi irepetabile ale celuilalt. Cu alte cuvinte: „O fi bun cutare om (scriitor, economist, cântăreţ, profesor, traducător, etc.), dar (aceasta e vocabula relativizării!) ştiu eu că are cutare viciu sau cutare defect sau o anume carenţă“. Tot ceea ce urmează după acest insidios „dar“ are, în mintea noastră, valoare apodictică. Ceea ce îl precede e ori accidental, ori o „înzestrare naturală“ pentru care, nu-i aşa?, respectivul nu are nici un merit.

Aşa se face că în România nu avem modele. Nu pentru că ele nu ar exista, ci pentru că, prin forţa distrugătoare a relativizării, orice ar putea avea valoare de exemplu este coborât de la înălţimea la care se află şi înecat, prin calomnieri repetate, în noroiul cotidian. Nouă, românilor, ni se aplică perfect butada: „Trebuie să mori ca să fii apreciat!“.

Modernitatea şi istoria contemporană se opresc undeva în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Dacă, pentru a nu părea suspecţi sau din inerţie, discutăm şi de prezent, confundăm oamenii cunoscuţi cu oamenii mari, notorietatea cu valoarea şi zarva mundană iscată în jurul câte unui chibiţ cu autenticitatea. Strămoşii au importanţa lor. Străbunicii sau bunicii pe a lor. Dar, cu tot respectul pentru Decebal şi Traian, pentru Mihai Viteazul şi pentru bunica mea, trebuie să ne amintim că avem şi părinţi şi fraţi şi profesori în viaţă şi scriitori care încă mai scriu şi traducători care mai traduc şi prieteni care ne mai pot, încă, vorbi.

Pentru toţi cei pe care-i avem lângă noi şi pe care-i ignorăm sau cărora le relativizăm calităţile, să încercăm să facem, măcar o dată pe zi, un exerciţiu de admiraţie. Cu siguranţă ne vom simţi mai bine şi vom dormi mai liniştiţi.