Jubileu îndreptat spre viitor

Ca de obicei, în jurul zilei de 27 februarie, data naşterii în 1903, la Preuteşti, lângă Fălticeni, a sculptorului Ion Irimescu, lumea s-a strâns în aşezarea de pe Şomuz să-l omagieze pe acest creator devenit însemn nepieritor al ţinutului din care s-a ivit. Cândva Arghezi ne îndemna să ne aducem aminte de-a pururi de Mihai Eminescu. La Fălticeni, fără rostirea unei asemenea chemări patetice, oamenii îşi aduc pururea aminte de Ion Irimescu, cel care a fost numit cu îndreptăţire „patriarhul sculpturii româneşti“, unul dintre puţinii artişti hărăziţi cu norocul de a sărbători în viaţă propriul centenar. Fălticenenii, laolaltă cu preţuitorii maestrului de pretutindeni, au de peste două decenii bunul obicei de a marca solemn ziua de naştere a artistului.

Au făcut asta neobosit şi smerit din 1990 încoace. Până în 2005 celebrarea s-a petrecut în prezenţa fizică a meşterului, iar de atunci are loc sub tutela spiritului său din  înalturi. Cineva dintre vorbitorii conclavului din acest an a propus chiar ca 27 februarie să fie stabilită ca sărbătoare a oraşului. Nu e cazul. Ziua Fălticenilor e la 20 iulie, de Sfântul Ilie, dar data de calendar de la sfârşit de Făurar este de mult sărbătoare spirituală.

Acum, în 2013, la 110 ani de la venirea pe lume a lui Ion Irimescu, a fost pentru a opta oară după marea trecere când iubitorii de frumos s-au reunit să-l cinstească la Fălticeni pe cel care nu numai că a lăsat o moştenire de preţ, dar a ţinut ca aceasta să fie înfăţişată urmaşilor la izvoarele ei. De  fiecare dată după asfinţitul din 2005, artistul a fost pomenit la Fălticeni în vreme ce muzeul era ferecat. În 2013 ritualul se săvârşea cu muzeul, în sfârşit, deschis la capătul unor restaurări anevoioase, îndelungate, dar care au avut drept rezultat ca aşezământul să fie ce-a fost şi mai mult decât atât. Aniversarea rotundului de ani a avut, pe lângă accentele evocatoare fireşti, şi o dimensiune pragmatică pregnantă. S-a discutat cu precădere despre posteritatea artistului şi rolul muzeului său în realizarea acesteia. Situarea dezbaterii într-o astfel de albie s-a arătat mănoasă şi plină de făgăduinţe pentru timpul ce vine, cel al eternităţii sculptorului. A lucra pentru destinul de mâine al operei înseamnă a duce mai departe şi roditor jertfa creatorului, cel care a făcut dovada, fără egal, prin generoasa lui donaţie, cum menţiona unul dintre rostitorii conclavului, arhimandritul Timotei Aioanei, a dragostei pentru Fălticeni. S-a glosat în ceas aniversar la Muzeul „Ion Irimescu“ despre posteritatea  creaţiei sculptorului şi s-a pledat convingător cu privire la datoria de a rostui testamentul ctitorului, cel care a dorit ca aici să fiinţeze un Centru Naţional al Artelor. O instituţie ce, odată creată, ar avea menirea să transforme acest tezaur de artă într-un focar iradiant al mişcării româneşti în creaţia tridimensionalului. Ar fi acest spaţiu unul al cunoaşterii operei unuia dintre reprezentanţii exponenţiali ai sculpturii noastre, dar şi un fertil cadru de studii şi de activitate creatoare pentru noile generaţii de artişti.

Ca de fiecare dată la sfârşit de februarie, la Fălticeni oamenii îşi aduc aminte de Ion Irimescu. Din ceruri artistul, cu privirea lui de hâtru moldovean, se uită mulţumit la felul cum i s-a marcat ziua. Muzeul e, slavă Domnului, deschis şi arată mai mult decât în visurile lui. Lângă apartamentul  în care a locuit între 1999 şi 2005 s-a redeschis, prin strădaniile echipei conduse de directorul Gheorghe Dăscălescu, pinacoteca şi s-a împlinit cel puţin parţial o altă dorinţă. Are unele speranţe şi cu privire la cel mai scump proiect al său, întemeierea Centrului Naţional. Se bucură că vrerea sa n-a fost uitată şi trage nădejde ca va prinde conturul realităţii. Poate fi cât de cât încrezător, pentru că jubileul s-a îndreptat, din fericire, cu privirea spre viitor.