Judecarea gândurilor

Unele apoftegme au frumusețea și simplitatea unei icoane copte. Fără detalii prea multe, în câteva cuvinte simple se conturează imaginea plină de forță a unui bătrân care ne cheamă să-i urmăm. O atare descriere găsim la avva Pimen, despre care spuneau asceții că „atunci când voia să iasă la biserică, ședea deosebi, judecând socotelile lui ca la un ceas și așa ieșea”.

De ce este importantă o astfel de activitate aflăm câteva rânduri mai jos, unde ni se transmite un gând al aceluiași bătrân: „Paza, atenția la tine însuți și discernământul sunt cele trei virtuți călăuzitoare ale sufletului”. Trezvia sau încordarea permanentă a atenției într-o stare de continuă veghe este vizată de toți asceții. Ea este necesară tocmai pentru a putea surprinde mișcările sufletului și pornirile gândurilor, care să fie trecute prin filtrul discernământului. Adică să fie judecate cu luciditate și eliminate înainte de a apuca să gesteze și să amplifice răul.

Într-o altă apoftegmă, același Pimen vorbește despre impor­tanța Euharistiei în războiul duhovnicesc, pe care îl poartă monahii în prima linie: „călugării sunt arși în pustiu de veninul demonilor și tânjesc după zilele de sâmbătă și duminică, să vină la izvoarele pârâurilor, adică la trupul și sângele lui Hristos, ca să se curețe de amăreala răului”.

Dacă în general sunt preocu­pați de paza minții, bătrânii își intensifică această lucrare înainte de a participa la Sfânta Liturghie. De fapt, în apoftegma despre pregătirea pentru slujbă a avvei Pimen regăsim punerea în practică a sfaturilor Sfântului Apostol Pavel: „oricine va mânca pâinea [...] sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului. Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (1 Cor. 11, 27-28).

Pimen își trece prin filtrul judecății toate gândurile dintr-o săptămână, iar în felul acesta le pune înaintea Domnului. Viața pe care o trăiesc asceții din deșert este, în primul rând, o viață conștientă. Din efortul lor continuu de cunoaștere a sinelui se naște și profunda înțelepciune a părinților din pustiu. Despre ei se poate spune fără exagerare că sunt cei mai buni cunoscători ai sufletului omenesc. În rugăciune ei dobândesc claritate și acuitate. Își scrutează adâncurile inimii și le judecă, discern între bine și rău. Pentru că lucrarea aceasta este mereu învăluită în harul dobândit prin rugăciune, părinții știu că atât vederea, cât și discernământul sunt daruri ale Duhului Sfânt. De aceea privirea îndreptată către sine pentru cu­noașterea gândurilor și a evoluției sinuoase ori de-a dreptul contradictorii a sufletului nu înseamnă nici un moment întoarcerea feței de la Domnul, singurul izvor al cunoașterii.

Cercetarea sinelui sau cernerea gândurilor este o împre­ună-lucrare cu Dumnezeu și între eforturile de căpătâi ale crești­nilor care vor să se curețe tot mai mult de rău pentru a face loc mângâierii harului.