Judecata pocăinţei

Păcatul este o realitate şi, din nefericire, una centrală a existenţei umane, dar şi cea mai gravă şi mai nefericită. Viaţa omului, după căderea protopărinţilor în păcatul strămoşesc, este o luptă virulentă împotriva despărţirii de Dumnezeu prin păcate şi patimi şi a unirii cu El prin rugăciune, fapte bune şi cultivarea virtuţilor sfinte. În acest sens, viaţa umană se desfăşoară într-o continuă mobilitate şi alternanţă, omul de multe ori oscilând între cădere şi înălţare, între abisurile păcatelor şi culmile virtuţilor. "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I In. 1, 8-9).

În teologia ortodoxă, pocăinţa pentru păcat este privită ca o totală conversie de la viciu la virtute, de la diavol la Dumnezeu, de la rău la bine, de la starea cea contrară naturii umane la starea cea firească sau naturală a acesteia, prin părere de rău, nevoinţă, lacrimi, suspine, durere şi mărturisire a păcatelor înaintea preotului duhovnic, în prezenţa lui Dumnezeu, având deci ca martor şi bun sfătuitor pe părintele duhovnicesc care ne povăţuieşte şi ne acompaniază spiritual pe cărările mântuirii, prin mâna lui sfinţitoare lucrând Însuşi Dumnezeu care ne dezleagă de păcate, oferindu-ne atât clemenţa şi milostivirea Sa, cât şi puterea dumnezeiască de a nu mai repeta viciile la care am consimţit cândva, de a le înfrunta şi de a împlini tot binele şi toată virtutea. Pocăinţa este deci o totală reconversie pe plan existenţial, o curăţire a întregii fiinţe, o purificare completă a gândurilor, cuvintelor şi a faptelor cuiva.

În literatura spiritualităţii ortodoxe, se vorbeşte despre pocăinţă atât ca Sfântă Taină, cât şi ca lucrare permanentă în suflet, menţinută prin rugăciunea neîntreruptă, izgonirea duhurilor rele şi prin răbdarea necazurilor, nutrind convingerea că prin necazuri ne putem curăţi de greşelile trecute şi feri de tentaţiile viitoare. Pocăinţa, care este o formă a bunătăţii lui Dumnezeu, este numită de Sfinţii Părinţi "mâna lui Dumnezeu" care ridică din păcate şi "al doilea botez", fiind o reînnoire a Tainei Botezului, căci mărturisirea păcatelor reînnoieşte sau actualizează harul Botezului, şi ne dă posibilitatea de a intra din nou în comuniune cu Dumnezeu, "dar ceresc" pentru a păstra haina Botezului cât mai curată, "cuptor" în care sunt topite păcatele, "spital" ce vindecă sufletul, căci prin pocăinţă se realizează lucrarea de purificare a sufletului omului, "leac păcatelor", "lepădarea greşelilor", "îndrăznire către Dumnezeu", "nădejdea mântuirii", putere minunată care transfigurează pe om.

Pocăinţa începe printr-o totală insatisfacţie şi mâhnire faţă de relaţiile pe care le-am consolidat cu lucrurile sensibile, care, pe fondul nedescoperirii raţiunilor lui Dumnezeu din lucruri, au dus la dezordine şi suferinţă. Pocăinţa se manifestă ca o rezolută conversie a atenţiei de la exteriorul sensibil spre cel inteligibil spre Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru (Luca 17, 21). La aceasta făcea referire Sfântul Ioan Botezătorul când lansa bine cunoscutul îndemn: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2), altfel spus: pregătiţi-vă, căci Hristos vă va redeschide porţile Împărăţiei şi vă va reda putinţa de a o dobândi prin întoarcere de la lucrurile materiale către cele spirituale.

Pocăinţa necesită părere de rău sau căinţă (μεταμέλεια) care implică dorinţa de schimbare a voinţei şi a intenţiilor, apoi mărturisirea (ξαγόρευσις) faptelor, cuvintelor şi gândurilor rele înaintea lui Dumnezeu prin mijlocirea părintelui duhovnicesc rânduit de El pentru aceasta, precum şi μετάνοια, care înseamnă a gândi altfel decât în experienţa păcatului, schimbarea modului de a gândi, de a vorbi şi de a vieţui.

Judecăţii pocăinţei sunt supuse nu doar păcatele, ci şi imperfecţiunea şi nedeplinătatea în virtute, ea urmând astfel atât păcatelor, cât şi virtuţilor nedesăvârşite. Deci, dacă n-ar fi căinţa, n-ar exista nici tendinţa omului de autodepăşire continuă.