Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Jurnalul - cale de eliberare a propriei personalităţi

Jurnalul - cale de eliberare a propriei personalităţi

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 08 Iul, 2009

Una dintre ideile originale pe care le întâlnim în literatura română este cea a întreţinerii unui jurnal zilnic numai pentru a fi ars atunci când considerăm că este încheiat. Îi aparţine eseistului Emil Cioran. Mărturisesc că rareori am mai întâlnit o astfel de precizare, care este mult mai adâncă decât pare. Păstrând mărturia unei persoane cunoscute, în momentul în care îţi arzi propriul jurnal, trăieşti sentimentul unui katharsis, a unei eliberări de tine însuţi. Cum nu sunt mulţi oameni care ţin un jurnal, cu atât mai puţin pentru a-l distruge, trebuie să ne delimităm puţin de această opinie originală şi să discutăm în primul rând factorul util al întreţinerii unui jurnal.

Sunt câteva jurnaluri impresionante publicate sau păstrate încă în original în România sau în străinătate. Un profesor de română pe care am avut ocazia să îl cunosc ne-a mărturisit că dispunea de jurnalul original al criticului literar Mihail Dragomirescu. Avea nu mai puţin de 72 de caiete (!), jurnalul fiind întreţinut pe o perioadă de 54 de ani. Un alt jurnal imens este cel al francezului Amiel, dar care nu a putut fi publicat în întregime tocmai din cauza dimensiunilor sale colosale. Există, prin urmare, oameni care au scris zilnic câteva rânduri sau o pagină, pe diverse subiecte, reale sau imaginare, tocmai pentru a se putea observa pe sine mai târziu. Jurnalul este o oglindă fidelă a propriei personalităţi.

Vom lega cele două idei enunţate anterior. Dacă jurnalul este o oglindă a propriului eu, atunci el cuprinde propriu-zis şi o încercare de purificare. Spun asta pentru că, recitind ceea ce am scris, ajungem să ne cunoaştem mai bine şi să fim mai atenţi la propriile patimi. Nu întotdeauna, însă, jurnalul se bazează doar pe întâmplări reale. Câteodată este o simplă colecţie de eseuri mărunte pe diverse subiecte care ne preocupă. Chiar şi în acest caz, jurnalul asigură o dezvoltare a personalităţii proprii şi este o sursă bună de inspiraţie pentru o eventuală scriere. Avem în acest sens opera lui Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, care este o dovadă a îmbinării întâmplărilor exterioare cu gândurile proprii, constituind un exemplu aproape unic în literatura noastră.

Ce facem însă cu propunerea lui Emil Cioran? De ce ar trebui să ardem un jurnal? Insist asupra acestei idei tocmai pentru că nu este logică în sine şi trebuie tratată ca atare. Aşa cum anumite păcate nu mai trebuie amintite (de exemplu, cele legate de desfrânare), sunt şi anumite întâmplări din viaţa de zi cu zi pe care trebuie să le uităm definitiv. Carenţa esenţială a jurnalului este că te sileşte să-ţi aminteşti chiar şi ceea ce este periculos. Personal, consider că amintirile pe care noi, oameni fiind, le gândim ca fiind plăcute, sunt deseori neplăcute lui Dumnezeu. Nu susţin o ardere a jurnalelor, dar consider că pot fi purificate de anumite întâmplări şi gânduri care nu ne ajută să progresăm spiritual.

În concluzie, pot afirma cu sinceritate că ţinerea unui jurnal ne asigură o mai bună cunoaştere de sine, cu condiţia să fie sinceră şi să nu cuprindă subiecte periculoase la adresa mântuirii. Sunt şi câteva exemple negative de astfel de scrieri, care cuprind descrieri scabroase, de care este mai bine să ne ferim. Să luăm pilda Sfinţilor, care, deşi nu au ţinut decât arareori un jurnal, în propriile naraţiuni ale vieţii nu se foloseau de vulgarităţi. Chiar dacă nu ne putem abţine să le folosim în viaţa cotidiană, ar fi bine ca măcar jurnalul să ne fie îngrijit. Cine ştie în ce mâini va ajunge într-o zi. Dacă nici aşa nu ne putem debarasa de propriile obiceiuri, atunci să luăm aminte practic la sfatul lui Emil Cioran. Arderea lor va fi un semn al începutului curăţirii noastre. Bineînţeles, vă recomand să începeţi altul, după distrugerea celui vechi. Până la urmă, desăvârşirea nu are sfârşit şi nu are sens să distrugem oglinda dacă nu ne place propria fizionomie. Să muncim până când ne place, şi, cine ştie, poate că într-o zi rodul muncii noastre va asigura altora un model vrednic de a fi apreciat. Un alt jurnal al fericirii.