Jurnalul suedez

Afli din Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu despre viaţa artistului şi despre viaţa omului; despre încăpăţânarea cu care scriitoarea scrie având speranţa ca, prin surprindere, şi nu în mod calculat, să afle cine este, să găsească un fir care să o conducă spre fiinţa sa. Concluzia la care ajunge, după multe lecturi şi experienţe de viaţă, este că nu se cunoaşte deloc.

Sunt anumite fragmente din jurnal care dovedesc credinţa autoarei, fragmente care justifică interesul în paginile acestui ziar. Nu este a noastră puterea de a măsura credinţa, dar ea, în ultima instanţă, este absolut necesară pentru cunoaşterea persoanei.

Gabriela Melinescu este scriitoare de origine română, plecată în 1975 în Suedia, unde publică cinci volume de poezie şi nouă volume de proză. În 1991 şi 2008 primeşte Premiul „De Nio“ acordat de Academia Suedeză pentru volumele Sunt pasăre şi, respectiv, Acasă printre străini. În 2001 i se acordă premiul Albert Bonnier pentru „opera omnia“.

După 1989 publică din nou în România şi primeşte premii importante: Premiul „Nichita Stănescu pentru poezie“ şi Premiul „Mihai Eminescu pentru «opera omnia»“. Amintesc volumul Jurământ de sărăcie, castitate şi supunere (Editura Litera, 1993).

Jurnalul suedez publicat la editura Polirom în mai multe volume ne-o descoperă pe autoare aderând la valorile creştine. Iubirea, ca adevăr, i se revelează: „Un adevăr crunt se prezintă inimii mele: nimic nu e demn de trăit aici, în lume. Nimic în afara dragostei“ (25 februarie 1997). Ţine conferinţe despre rugăciunea inimii în Suedia: „I-am convins că rugăciunea inimii e cel mai important lucru, că fără ea religia e literă moartă. Rugăciunea inimii, lucrarea Sfinţilor Părinţi din deşert şi de la Muntele Athos pare un lucru simplu, dar greu de realizat dacă nu te pui de bunăvoie la jugul greu al exersării, pentru a stăpâni mai întâi mentalul, care e cel mai greu de strunit, cam în acelaşi fel cu vântul“.

În vizitele în ţară, alături de întâlnirile cu scriitorii, este prezentă neapărat la slujbele de la Biserica Albă unde trăieşte „o emoţie mistică până la oase“. Acolo i se pare locul cel mai frumos, locul unde oamenii se deschid, ca şi ea, spre credinţă şi speranţă, iar atmosfera liturgică este consolatoare, o salvează de pustiu şi zădărnicie.

Mersul la biserică este o obişnuinţă. De exemplu, autoarea petrece începutul anului 1999, mai precis ziua de 1 ianuarie, într-o biserică din Suedia.

Scrisul este bucuria - singura -, spune poeta, el îi justifică existenţa şi face mai uşor suportabilă viaţa. Traducerea cărţilor altora este un fel de a trăi, un fel de viaţă în care ia distanţă faţă de ea însăşi.

Meditaţiile asupra scrisului, singurătăţii, tăcerii abundă în jurnal. Iată un text care arată cât de fină este graniţa între concepţia că arta nu este soteriologică şi nevoia interioară, profund umană, de a se dezvolta sufleteşte, de a se împlini ca om: „Am trăit pe mine experienţa că numai scriind învăţăm să gândim. Acest lucru este valabil poate numai pentru antici. Azi gândurile oamenilor nu sunt nimic în faţa morţii. Azi cu cine să vorbeşti? Fiecare om e închis în sine cu munca lui ce pare inutilă. Azi se pierde timpul mai degrabă în faţa plăcerilor pline sau în faţa plăcerilor degradante. Căci nici o plăcere nu poate satisface înaltele exigenţe ale sufletului. Cât ar fi de degradat, un om simte totuşi impostura trăirilor neesenţiale“.

Dacă un nou an începe cu participarea la Liturghie, şi sfârşitului de an i se cuvine un gând la Dumnezeu. Iată gânduri ale sfârşitului lui 2001: „Cel care a iubit odată nu trăieşte singur. Eu trăiesc cu ce am iubit. ş…ţ. Scriu aici ce stă scris în calendarele vechi suedeze pentru sfârşitul anului - calendare publicate şi azi cu fidelitate: ‹‹Laudă şi mulţumire Ţi Se cuvin Ţie, Tată iubit!››“.

De unde o fi învăţat poeta această evlavie? Poate de la mătuşa ei, Zenovia, maică la Mănăstirea Nămăieşti şi care este evocată destul de des în jurnal.

„Mâncarea este iubire nenăscută“, afirmă poeta într-un poem din volumul Lumină din lumină (1993), poem numit Mâncătorul de flori, cu care ne vom delecta în final: „Ai venit cu şaisprezece gladiole/ pentru a-l saluta pe cel mort./ Sub ochii mei trăiesc culorile/ viaţa lor secretă. De mâncat avem nevoie doar/ de frumuseţe pe farfurie./ Dimineaţa şofran,/ la prânz violete şi scoici de mare,/ seara: polen de la cele şaisprezece gladiole./ Mâncarea e iubire nenăscută. Pe masă, printre florile tale/ culcat e trupul Domnului/ dăruindu-se etern.“