Justiţia între ideal şi realitate

Prin definiţie, justiţia nu este numai un sinonim al cuvintelor dreptate sau echitate, ea reprezentând, în realitate, atât ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti, cât şi sistemul de funcţionare a acestor instanţe.

În zilele noastre, auzim din ce în ce mai mult vorbindu-se despre o creştere semnificativă a litigiilor. Oameni de diferite vârste şi categorii sociale apelează din ce în ce mai mult la justiţie, fie din dorinţa de a-şi redobândi diferite drepturi patrimoniale pe care sistemul legislativ le reglementează (şi care nu pot fi obţinute decât pe cale judiciară), fie din dorinţa de a-şi apăra diverse drepturi şi interese care sunt râvnite, în acelaşi timp, de alte persoane apropiate (membri de familie, vecini, parteneri de afaceri etc.).

Multe din litigiile descrise în cea de-a doua categorie se nasc spontan, de cele mai multe ori, din cauza unor tensiuni care se ivesc în împrejurările concrete ale vieţii, însă, neîncercându-se aplanarea lor, ele degenerează în adevărate războaie judiciare, care pot încărca rolul instanţelor de judecată pe durate foarte mari de timp.

Dacă analizăm mai profund, observăm că mare parte din avalanşa aceasta de litigii este cauzată de cele mai multe ori de o „neputinţă“ a omului contemporan de a rezolva pe cale paşnică aceste stări conflictuale, care apar cel mai adesea pe fondul unor răbufniri pătimaşe şi necontrolate. Acestea din urmă îl împing să se adreseze deseori organelor judiciare, pentru a rezolva până şi cele mai mici neînţelegeri, creând astfel o adevărată vrăjmăşie între cel ce cheamă în judecată şi cel chemat în judecată, care creşte pe zi ce trece şi poate atinge, uneori, cote inimaginabile.

Intrând în vâltoarea acestui război judiciar, persoana care apelează la justiţie, din ce în ce mai des şi pentru orice neînţelegere (oricât ar fi de mică ea), devine oarecum dependentă de acest sistem, din dorinţa de a-şi obţine dreptatea, în maniera în care respectiva persoană şi-o imaginează, uitând de faptul că unul din principiile străvechi ale justiţiei constă în „dorinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia ce i se cuvine“ (Ulpian), şi nicidecum în dorinţa de a da fiecăruia ceea ce îşi doreşte.

Însă, orbit de această dorinţă, justiţiabilul se agaţă cu toată tăria de instanţa de judecată, uitând de faptul că în momentul în care a apărut respectiva stare conflictuală, care s-a transformat, apoi, într-un întreg litigiu, ar fi putut mai întâi să-şi cerceteze într-un mod serios conştiinţa, ca o primă instanţă interioară, pentru a vedea dacă aceasta ar fi fost de acord cu demersul judiciar pe care cel afectat de conflict urma să-l întreprindă împotriva unui semen oarecare al său.

Pentru un creştin adevărat, cercetarea conştiinţei, atunci când se confruntă cu astfel de stări conflictuale, se impune ca şi îndatorire, deoarece, în urma cercetării acesteia, cred, ar primi un singur răspuns, anume „să caute pacea şi s-o urmeze“ (I. Petru III, 10-12). Iar dacă ar urma acest îndemn, creştinul ar ajunge treptat la concluzia că şi el, cel care se credea nedreptăţit şi-şi dorea cu orice preţ „dreptatea“, are o parte din vină. Şi astfel, încet, încet, s-ar deschide porţile unui dialog paşnic şi constructiv care, însoţit de rugăciune, ar duce cu siguranţă la aplanarea conflictului, nemaifiind necesar nici un alt demers judiciar.

Astfel, observăm că, spre deosebire de dreptatea omenească, dreptatea dumnezeiască este întotdeauna legată în mod indisolubil de pace, acest lucru rezultând şi din descrierea pe care Sfântul Apostol Pavel o face Împărăţiei cerurilor, într-una din epistolele sale: „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Rom. 14, 17).

Prin urmare, creştinul ca mărturisitor al lui Hristos, care este „Domn al păcii“, este dator ca în toată viaţa sa să conlucreze cu Dumnezeu la împlinirea idealului dreptăţii Lui pe pământ, demers cu mult mai amplu decât idealul pe care l-a vizat dreptatea omenească (justiţia) de-a lungul istoriei şi are menirea de a aduce şi de a menţine pacea omului cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii săi, care se manifestă în lume printr-o armonie a relaţiilor interumane, făcând posibilă buna convieţuire a tuturor oamenilor.