Justiţia lumii

Poate că sună nefiresc, dar rostul justiţiei nu este acela de a face dreptate, ci de a aplica legile. Dreptatea e una, legile sunt cu totul altceva. Cine crede că legile sunt făcute pentru a împărţi dreptatea între oameni va trăi mereu cu convingerea că justiţia e murdară şi că slujitorii ei sunt nişte şnapani irecuperabili. În realitate, dreptatea e un cuvânt al cărui înţeles descinde din mitologia umanităţii şi din simţul moral cu care fiecare om tinde să-i judece pe semeni.

Avem în noi un adânc simţ al reciprocităţii în materie de gesturi umane, un simţ graţie căruia, în cazul săvârşirii unei greşeli, încercăm imediat repararea ei: greşeala trebuie îndreptată, iar fărădelegea trebuie desfiinţată. Din păcate, greşelile sunt ireversibile, cum şi efectele unei fărădelegi sunt adesea ireparabile. Şi atunci, în lipsa unui mijloc prin care să putem anula urmările unei infracţiuni, nu ne rămâne la dispoziţie decât pedeapsa.

Pedeapsa este reacţia pe care o avem în faţa unui rău ale cărui consecinţe nu le mai putem desfiinţa. Pedeapsa nu poate să refacă starea iniţială de dinaintea săvârşirii fărădelegii, ci poate doar să împiedice repetarea ei. Dacă pedeapsa ar putea repara complet răul făcut, anihilându-l până la stadiul în care lucrurile ar sta ca şi cum răul nu ar fi fost săvârşit, atunci dreptatea ar fi cu adevărat posibilă. Aşa însă, pedeapsa este măsura punitivă prin care răului i se răspunde cu aceeaşi măsură: printr-un alt rău. Orice pedeapsă e rea pentru cel care o îndură, dar fără ea răul în lume nu ar mai putea fi stăvilit. Şi atunci, deşi este rea, pedeapsa e bună pentru ordinea comunităţii.

Dreptatea este idealul pe care îl purtăm în faţa ochilor din nevoia de a nu ne pierde iluziile în viaţă. E mirajul moral iscat de instinctul spontan al reciprocităţii, un instinct care, neputând să-şi găsească satisfacţia în lume, proiectează dreptatea în cealaltă lume, lumea de apoi. E compensaţia prin care putem să supravieţuim psihic într-o lume în care dreptatea nu are ce să caute. Căci dacă lumea e nedreaptă, măcar Dumnezeu să fie drept. Şi atunci nu ne rămâne decât să-i dăm lui putinţa de a corecta şi îndrepta toate inechităţile, mârşăviile şi crimele pe care justiţia lumii acesteia nu le poate corecta. Pe scurt, dreptatea este un atribut divin, tocmai de aceea ea nu există în lumea noastră. Dacă ar exista, atunci lumea ar dispărea, până într-atât de esenţială îi este lumii nedreptatea. Iată de ce ideea că până la urmă dreptatea va triumfa, la fel ca ideea că adevărul va ieşi în final la iveală precum untdelemnul deasupra apei, aceste idei sunt prejudecăţi vitale fără de care integritatea noastră psihică ar fi ameninţată cu desfiinţarea. Fără ficţiunea dreptăţii ne-am pierde cu toţii minţile.

Şi pentru că nu poate face dreptate în lume, justiţia oricărei societăţi se mulţumeşte cu rolul de păstra ordinea ei. Ordinea este mult mai importantă decât dreptatea, şi asta pentru că ordinea este un concept statistic, ea privind masa oamenilor şi nu cazurile individuale ale fiinţelor în carne şi oase. Când ai de ales între salvarea ordinii, şi slujirea dreptăţii, alegi ordinea colectivă şi sacrifici dreptatea câtorva fiinţe individuale. Dacă ai proceda invers (fiat iustitia pereat mundus), ai distruge ordinea în numele dreptăţii şi atunci nu vei mai avea nici o societate înlăuntrul căreia să poţi pronunţa cuvântul dreptate. Dar şi invers, când, din dorinţa de asigura ordinea ajungi să emiţi şi să aplici cu scrupulozitate prea multe legi (summum ius, summa iniuria), atunci nu numai că dreptatea e inexistentă, dar în plus chiar şi ordinea va avea de suferit. Hăţişul legislativ este tot atât de distrugător ca şi vidul legislativ: naşte haos, iar haosul împinge nedreptatea la o treaptă insuportabilă.