De mic copil, poveștile îmi desenau lumea, iar frumuseţea lor părea să curgă din gura celor mai în vârstă ca un izvor fără sfârșit. Basmele, sărbătorile, legendele erau ca niște fire de aur pe care doar Dumnezeu știe de unde și cum le țeseau. Le ascultam fascinat și, cu trecerea anilor, am început să le notez într-un caiet simplu, al cărui cotor păstrează acum povara celor 60 de ani trecuți peste el. În filele lui s-au adunat amintiri, poezii și mărunțișuri aparent irelevante, dar care pentru mine poartă sufletul copilăriei.
Justiţiarism de semafor
Nu am la dispoziţie cercetări sociologice cu privire la starea de spirit a românilor pe diverse subiecte, însă faptul că am o activitate destul de intensă pe internet îmi furnizează nişte date suficient de interesante cu privire la ce mai simte o parte importantă a populaţiei şi la modul de raportare a oamenilor la anumite tipuri de situaţii care ne-ar cere puţină omenie.
Un fenomen extrem de interesant se petrece atunci când vrei să calmezi un anumit comportament agresiv, când pledezi pentru normalitate, pentru bună înţelegere între oameni şi pui accentul pe importanţa schimbării fiecărui individ în parte. Dacă încerci să spui că în primul rând este important să ne schimbăm în bine noi înşine - neamendând imediat orice realitate socială care nu ne convine -, eşti atacat cu chestiuni care ţin de speculaţii sociologice de genul: "Dacă toţi ar face aşa, unde am ajunge?". Un caz concret este discuţia cu privire la spălătorii de parbrize. Aduceam în prim-plan situaţia des întâlnită când cineva aflat într-o maşină scumpă la semafor face istericale, înjură, mişcă nervos maşina puţin în faţă, atunci când spălătorul de parbrize se aruncă să-i facă maşina curată, într-o încercare de a-i smulge nişte bănuţi. Omul nu cere întâi voie, căci, în mod sigur, dacă ar face asta, ar fi refuzat de 9 din 10 ori, aşa că face mica obrăznicie. Dacă îi iese bine, dacă nu, nu. Argumentele în contra încercării mele de liniştire a oamenilor şi de regăsire a sensului evolutiv strict individual pe care trebuie să-l avem în vedere prin acţiunile noastre au fost acestea: "Păi, crezi tu că banii ăia rămân la el? Se duc la mafia care îl controlează!" sau "Din cauza ăstora ca tine, care dau bani, sunt pline intersecţiile de cerşetori!" ori "Poate îşi ia băutură sau droguri de banii ăia, şi nu mâncare!" şi "Ce spălare, mai mult îţi mozoleşte geamul!". Dacă nu mă înşală bruma de memorie, Hristos zicea: "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!", nu "Mergi pe urmele săracului după ce îi dai un ban, vezi pe ce cheltuieşte şi dacă nu cumva îşi ia prostii şi face rele!". Am pus pe tapet şi o perspectivă mai puţin teologică, şi mai mult psihologică (să nu facă alergie careva!), axândumi argumentele pe faptul că mai important este să nu-ţi strici minima stare de armonie cu care e bine să pleci de acasă şi să nu te comporţi tu însuţi necivilizat, când faci atâta caz că, "în alte ţări e civilizaţie, nu sunt spălători prin intersecţii". Probabil nu înţeleg eu suficient de bine că a claxona, a urla, a face scene la semafor, amendând cerşetorii, e o dovadă de maximă civilizaţie. Am fost întâmpinat exact cu această viziune cum că, vezi Doamne, s-ar putea vreodată ca toţi oamenii să amendeze deodată un anumit comportament pentru a-l face să dispară. Naivitate sau un tertip inconştient al unora de a scăpa de povara ideii de a se schimba ei înşişi primii? La umbra justiţiarismului, a ideii nobile cu pretenţie de argument sociologic "dacă ar face toţi ca mine, ar fi bine", poate creşte orice agresivitate egoistă. Nu pledez pentru a arunca banii în toate părţile, fără nici un discernământ. Dar nici pentru a ne băga câte doi arici în fiecare buzunar şi a scoate venin pe gură în numele proclamatei dreptăţi sociale...



.jpg)