La capătul timpului

Imaginea cea mai la îndemână care îmi apare atunci când mă gândesc la condiţia umană de la acest început de mileniu este aceea a unui personaj alergând pe o bandă transportoare, care se mişcă, la rândul ei, din ce în ce mai repede. Această viteză de gradul doi (de altfel, dacă nu ar alerga, personajul de pe tapetul rulant nu şi-ar putea ţine echilibrul) spune totul despre absurda iuţire a civilizaţiei noastre, în care cu toţii suntem preocupaţi de viteza înaintării, foarte puţini de direcţia în care ne grăbim şi aproape nimeni de rostul acestei grabe. Pentru că voia să câştige timp, omul a cucerit calul, a inventat roata, căruţa, bicicleta, trenul, avionul. Dar, paradoxal, greu se poate imagina un loc cu mai mulţi oameni disperaţi că nu au timp decât un aeroport. Cu cât mergem mai repede, cu cât câştigăm mai mult timp, cu atât ne aflăm în criză de timp. Omul din poştalion era mai bogat în secunde, şi minute, şi ore decât cel din supersonic pentru simplul fapt că nu era obsedat de numărul lor, care mai păstra coeziunea duratei; în timp ce, pentru noi, miliardele de secunde cu care suntem zgârciţi, pe care nu ne permitem să le risipim, sunt numai mărunţire şi fragmentare a unui întreg pe care l-am uitat demult. Pentru bunicii noştri, timpul mai păstra amintirea şi presimţirea veşniciei; pentru noi, el este ritm de creştere, coeficient de viteză, bani.

Întrebarea pe care abia dacă reuşim să ne-o mai punem este la ce foloseşte această din ce în ce mai mare oboseală şi grabă, când ştim că eternitatea va retopi oricum, într-o lentă clătinare de valuri, nisipul vânturat în clepsidră cu atâta efort acum. Iar răspunsul nu este pentru mine o frază, sau o idee, ci o amintire.

Eram pentru prima oară la Sihăstrie, iar Sihăstria nu era prima mănăstire pe care o vizitam. Totul era ca la celelalte mănăstiri: varul imaculat al zidurilor, aripile de şindrilă ale acoperişurilor, stâlpii pridvoarelor, cuiburile rândunelelor, muşcatele. Şi totul era altfel: slujbele care se urmau fără repaus, zi şi noapte, pâlcurile de bărbaţi şi femei aşteptând pe iarbă în jurul chiliei părintelui Cleopa. Chilia nu era o încăpere printre altele în incinta mănăstirii, ci - asemenea unui desen de copil - o căsuţă formată dintr-o singură încăpere, cu o fereastră şi o uşă, în faţa căreia, pe un stâlp bătut în pământ, era fixată un fel de tavă cu grăunţe pentru păsările cerului. Păsările veneau şi plecau, în timp ce soarele şi luna se urmau peste continua curgere a oamenilor care intrau şi ieşeau cu feţele inundate de o mirată bucurie. Am ajuns să intrăm târziu în noapte şi nu îmi amintesc cât am stat. Îmi amintesc doar că părintele Cleopa a început să vorbească despre arhitectura cetelor îngereşti, iar noi am simţit, ascultându-l, cum timpul se face mic şi încetează să mai existe. Pentru că, departe de păcatul vitezei, el s-a născut din orele bătute în turnurile catedralelor şi moare în semnalele stinse electronic la încheietura mâinii fiecăruia dintre noi. Iar Dumnezeu ne aşteaptă fără grabă la capătul timpului.