La ce folosesc copiii?!

Chiar dacă această întrebare poate părea dură, la prima vedere, ea persistă în mintea celor mai mulţi contemporani ai noştri, fie că aceştia recunosc sau nu acest lucru.

Ştim cu toţii că într-o lume cu valori care se încadrează în legea firii, copiii reprezintă viitorul, speranţa şi dragostea generaţiei adulte. Acum însă, în condiţiile în care firescul este considerat ceva nu doar desuet, ci aproape troglodit, medieval (de parcă Evul Mediu înseamnă doar inchiziţia!), copiii tind să devină cu totul altceva în mintea oamenilor.

Astfel, în noile condiţii sociale, comerciale, politice, chiar, copiii sunt priviţi ca o „investiţie“, pentru că vor fi mâna de lucru a societăţii, ca nişte „jucării“ mai scumpe, care se pot vinde, cumpăra, chiar dacă aceste acţiuni sunt deghizate sub noţiunile de adopţie, naştere cu ajutorul mamei-surogat, fertilizare in vitro etc.

Nu voi continua prin amintirea altor lucruri groaznice care se întâmplă în societate la adresa copiilor, ci voi trece direct în curtea noastră.

Din nefericire, chiar în rândul oamenilor îmbisericiţi naşterea de copii nu mai este privită ca fiind scopul principal al căsătoriei. Ţinând cont de problemele de fertilitate ale cuplurilor de creştini ortodocşi, auzim tot mai des voci ale unor clerici care pun naşterea de prunci aproape pe ultimul loc în scopurile căsătoriei. În conformitate cu un astfel de discurs, scopul căsătoriei este întrajutorarea între soţi, în vederea formării unei mici Biserici, ca imagine a Bisericii celei Mari.

Această dialectică, fundamentată atât pe problemele reale cu fertilitatea, dar mai ales pe noile obiceiuri de căsătorie la vârste înaintate, a ajuns să plaseze naşterea de prunci la capătul listei de priorităţi în familia creştină!

Nu vreau în nici un caz să minimalizez durerea sufletească a cuplurilor care-şi doresc foarte mult copii şi nu pot avea, sau pe aceea a persoanelor care-şi doresc să se căsătorească şi nu reuşesc. Vreau doar să accentuez faptul că firea lucrurilor nu se schimbă, chiar dacă obiceiurile oamenilor suferă modificări. Desigur, pedagogic, duhovnicii îi pot linişti pe oamenii care suferă din lipsa de copii, pentru ca aceştia să nu cadă în deznădejde, dar acest lucru nu va putea minimaliza sau anula rolul copiilor într-o familie.

Problema cea mai mare este că ne confruntăm cu deturnarea ţintei căsătoriei, pentru că aceasta nu constă doar în naşterea, ci şi în creşterea (fizică şi duhovnicească) a copiilor. Or, a reduce căsătoria la convieţuirea paşnică între două persoane, cu scopul întrajutorării, material şi spiritual, înseamnă a nu ţine cont de ceea ce este atât evident, cât şi firesc.

Minimalizarea rolului naşterii de prunci în cadrul familiei poate duce, chiar dacă nu ne dorim acest lucru, la ideea acceptării unor uniuni între persoane, indiferent de sexul şi vârsta acestora, care să convieţuiască paşnic, cu scopul de a se ajuta şi sprijini, ceea ce contravine în mod evident atât logicii firii, cât şi tradiţiei noastre creştineşti străvechi.