La început de Păresimi

Luna martie excelează, mai ales, în obiceiuri de Lăsata secului care, în general, cade în această perioadă. În zonele de influenţă maghiară se face obiceiul numit fărşang, făşanc sau fashing. Dintre cele mai cunoscute localităţi enumerăm Rimetea (Alba), Tigău (Bistriţa Năsăud), Certeze, jud. Satu Mare, Apaţa, Ormeniş, Tărlungeni (Braşov) Arcuşi, Ciucu de Sus, Ditrău, Sânsimion, Sândominic, Armăşeni (Harghita), Aiud, Izvoru Crişului, Sâncrai, jud. Cluj, Sfântu Gheorghe, jud. Covasna, Viscri, jud. Braşov, localităţi din judeţul Maramureş.

De asemenea, obiceiuri de primăvară cu măşti se practică în judeţul Caraş Severin, unde mai sunt cunoscute şi sub numele local de "zăpostit" (Slatina Timişului, Eftimie Murgu, Lăpuşnicu Mare, Ciclova Română, Dalboşeţ, Moldova Veche, Moldova Nouă). Măştile sunt fie confecţionate ad-hoc, din materiale existente prin gospodărie - haine vechi, perdele, obiecte vechi, etc. -, fie sunt consacrate prin tradiţie, cum e cazul "Berbecilor" de la Slatina - Timiş, din judeţul Caraş Severin.

Cele mai des întâlnite scenarii la fărşang, nelipsite din cele mai multe locuri, sunt "nunta", "medicul" şi, obligatoriu, "înmormântarea". Aceasta din urmă mimează ceremonialul unei înmormântări tradiţionale, numai că mortul este... fărşangul - o păpuşă din paie, îmbrăcată în straie vechi. Ea este arsă la sfârşitul carnavalului, ca semn al morţii iernii şi al venirii primăverii. Momentul marchează şi sfârşitul carnavalului, care se desfăşoară în ultima zi a săptămânii brânzei. Mascaţii umblă pe stradă, dansează sau colindă pe la casele oamenilor, jucând mici scenete improvizate sau doar urând ceva gazdei. Deoarece mulţi dintre ei sunt feciori de însurat, "spargerea carnavalului" se soldează, de regulă, cu o petrecere, la care sunt invitate şi fetele din sat.

La Călăraşi (Independenţa, Unirea) se practică obiceiuri precum "Cucii", specific Dobrogei (mai demult) şi satelor din şesul Dunării. Astăzi obiceiul este sporadic întâlnit, cel mai spectaculos carnaval fiind în comuna Brăneşti, lângă Bucureşti. Obiceiul este o paradă a măştilor de cuci şi cucoaice, urmat de o bătaie şi de horă. În vechime este atestat un obicei mai amplu, în trei părţi, un adevărat carnaval, însoţit de o paradă zgomotoasă de măşti.

Tot la Lăsata secului se făcea strigarea peste sat. Flăcăii se urcau pe un deal sau într-un copac, vestind în tot satul numele fetelor care nu s-au măritat şi pricina. Sau se împărţeau în două cete, ce urcau pe dealuri opuse şi se făceau că întreabă şi răspund despre fetele care nu s-au măritat. Prin Maramureş, la poarta fetelor bătrâne se puneau mătăhăi, păpuşi de lemn sau de paie cu organele genitale supradimensionate, care purtau bilete satirice la adresa defectelor fetei sau a pricinii pentru care nu s-a măritat.

În sud, la Călăraşi şi în prezent se merge cu prăjituri, tort şi alte bunătăţi la naşi sau la părinţi, strigându-se: "Urlăria! Urlăria! Urlăria, c-a murit baba Maria!", pentru alungarea spiritelor rele, dar şi pentru că se lasă sec de ouă şi brânză şi începe Postul Mare.

Este prezent, de asemenea, în mai multe locuri din ţară, obiceiul de a se ierta cei care s-au certat în cursul anului, pentru sfinţenia perioadei care va urma (Postul Mare şi Învierea Domnului). În localităţi din judeţele Dolj, Constanţa, Giurgiu şi în alte zone se fac focuri la Lăsata secului.

Dar acestea nu sunt singurele manifestări consemnate în cultura populară românească. Pe lângă ele, au existat şi alte obiceiuri la prinderea postului, numite "Refenele" sau "Vergel", Alimori, Hodăiţe (în Hunedoara) sau Priveghi (în Banat), petreceri ale tinerilor cu glume, strigături, dans şi focuri care se făceau pe dealuri.

În Bucovina, în prima duminică a Postului Mare, oamenii duc la biserică pomelnice, care se pomenesc în fiecare sâmbătă, căni pentru morţi şi lumânări aprinse, care se pun la toate cănile. Aceste pomelnice se pomenesc până în Sâmbăta lui Lazăr, când se merge la biserică cu un coş cu colac, vin şi alte prinoase, care se împart oamenilor şi preotului. Cănile se dau copiilor, fiind cu atât mai bucuroşi, cu cât adună mai multe, după oficierea prohodului mare pentru morţi.

În Postul Mare e obiceiul ca oamenii să se spovedească şi să se împărtăşească, cerând iertare celor cu care sunt certaţi. Mai demult, se împărtăşeau în fiecare duminică din post, iar la începutul acestuia fierbeau vasele cu leşie, ca să fie bine curăţate de mâncarea de dulce. În timpul postului, femeile coseau câte o cămaşă nouă pentru fiecare membru al familiei, cu grijă şi ascunzându-se de vecini, ca să nu le "fure" modelele lucrate. Obiceiul înnoirii de Paşti s-a păstrat şi acum, dar cu haine "nemţeşti".

Prima zi după Lăsata secului se numea Lunea curată, când bătrânele începeau a ţese pânza din care se făceau cămăşile de Paşte, iar oamenii obişnuiesc să purifice spaţiul în care trăiesc, prin diferite ritualuri. În Banat, ziua aceasta se numeşte Spolocanie, iar oamenii se spală cu băutură, la cârciuma satului, de mâncarea de dulce. În alte părţi ale ţării, de Spolocanie, vasele din care s-a mâncat de dulce se spălau cu leşie şi se urcau în pod, unde se păstrau până la Paşte.