La izvoare...

Câţiva înţelepţi au făcut sfat, la o cină a comuniunii, izvodind atunci proiectul editării unei cărţi care să zugrăvească în cuvinte dragostea lor faţă de locul ce are de multă vreme un statut privilegiat în istoria literaturii române. Dintre ei, Paul Miron, Grigore Ilisei şi Ştefan S. Gorovei s-au născut în această vatră de spiritualitate şi frumuseţe, iar renumitul pictor Dan Hatmanu a fost invitat să "vrăjească liniile în care a ţesut duhul fălticenean". Aşa a fost dăruită literaturii române şi sufletului românesc: "Fălticeni - mon amour" care este de fapt "o declaraţie de dragoste pentru acest tărâm mirabil". Publicată pentru întâia dată în anul 1996, lucrarea a cunoscut o a doua ediţie în anul 2010, fiind închinată "părintelui nostru, preotul Ilie Ilisei, la un sfert de veac de la marea trecere, şi profesorului Paul Miron înveşnicit în 2008 la Vama Veche", după cum mărturiseşte la început principalul "vinovat" al acestui demers, scriitorul Grigore Ilisei.

Ştefan Sorin Gorovei, binecunoscutul istoric şi cercetător afirmă, pe bună dreptate, în Predoslovie că amintirile neconsemnate la vreme în pagini de jurnal se depărtează, se decolorează, se împuţinează, aducând în atenţie cuvintele Evanghelistului iubirii: "Să adunăm firimiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva" (Ioan 6, 12).

Firimiturile ospăţului din pustie rămase după înmulţirea minunată de către Mântuitorul Hristos a pâinilor şi a peştilor au o semnificaţie eclesială profundă, dar în acest context îndrăznim a asemui şi firimiturile amintirilor dintr-un târg binecuvântat cu cele pomenite în paginile Sfintelor Scripturi. Înţelepţii, aidoma apostolilor, au strâns cu grijă firimiturile şi le-au aşezat în coşuri multe pentru a nu se risipi printre iarbă, spini şi bolovani. Sunt luminile din sufletele lor reflectate în semeni, unii dintre ei de-a dreptul celebri, iar alţii necunoscuţi. I-au poftit pe toţi la o agapă a Duhului, loc al mărturisirilor şi al învăţămintelor. Aşa a fost salvat un tezaur care se putea pierde, o comoară îngropată în pământ ori risipită în adâncurile mării. Cine ştie dacă cineva ar mai fi găsit-o vreodată! Citită cu atenţie, pagină cu pagină, rând cu rând (bob numărat), cartea revelează o lume fascinantă în care au strălucit "săditori de bine şi de frumos". Pentru a înţelege această lucrare, aproape la fiecare pasaj, în fiece pagină ar trebui să ne oprim pentru un comentariu amănunţit. Măiestria cuvintelor, farmecul povestirilor şi noima întâmplărilor constituie o lecţie într-o vreme când mulţi se consideră învăţaţi şi nu mai acceptă sfaturi de la alţii. De fapt, cei înţelepţi învaţă mereu, până în cel din urmă ceas şi atunci, la final, mărturisesc că n-au învăţat aproape nimic. Aşadar oameni minunaţi, întâmplări, modele se mai întâlnesc încă, întru bucuria cea mare a recunoştinţei pentru cei dinainte!

În paginile de început ale cărţii m-am reîntâlnit cu nostalgie, cu fălticeneanul Paul Miron pe care l-am văzut întâia dată la Iaşi, la Sfânta Mitropolie în anul 1990. Acolo mi-a istorisit "întâmplarea" ce o trăise în timpul regimului comunist cu uşile turnate în bronz la Toledo pentru o biserică de pe valea Bistriţei cărora autorităţile nu le permiteau accesul în interiorul graniţelor româneşti. A urmat răsunătorul proces la un Tribunal Internaţional pe care până la urmă l-a câştigat. Biserica din Popeşti a primit donaţia cu pricina, unică în felul ei, şi chiar vizita unui episcop apusean, prieten apropiat al lui Paul Miron.

Fălticenean autentic, născut (nu făcut), tăifăsuia mereu cu prietenii la Paris, Köln, Bonn şi Freiburg în Breisgau, întrebându-i: "Cum poţi fi om de cultură fără să fii din Fălticeni?..." Parisul zgomotos se estompa în neguri făcând loc dumbrăvilor minunate, huciului din Oprişeni, Băncuţei, Iarmarocului, "Crâşmei lui Hoişie", grădinilor liniştii şi altor locuri sau oameni pe care-i purtau în suflete chiar şi acolo, împovăraţi de "atâta străinătate". Paul Miron s-a aplecat în perioada de apogeu a creaţiei sale asupra cuvintelor Sfintei Scripturi, încercând să le tălmăcească, dar a păstrat în odaia curată a sufletului tainele târgului Fălticeni şi învăţături pentru viaţă.

Slovele domnului Grigore Ilisei alăturate celor scrise de Paul Miron au un parfum care-mi aduce aminte de livezile de portocali din bătrâna insulă Creta. În zilele pascale din anul 1996, anul în care a apărut ediţia princeps a cărţii "Fălticeni - mon amour", am fost poftit în Insula Creta. Plantaţiile întinse de portocali şi lămâi erau înflorite. În câteva seri m-am plimbat pe drumeagul care despărţea o întindere nesfârşită de pomi ce anunţau roade îmbelşugate. N-am crezut că poate fi aşa ceva pe pământ. Mireasma părea venită de undeva din înalturile cerului. Nu găseşti asemănare pentru a descrie minunea... . Insula era de altfel neîncăpătoare pentru "fluviile" de turişti din toată lumea, veniţi special să inspire mireasma portocalilor... Rezervările pentru hotel ori pensiuni se făceau cu un an înainte.

Un arhimandrit grec îmi spunea atunci că aşa-i atmosfera şi în Paradis, iar cretanii o pregustă în fiecare an pentru câteva zile.

Zefirul din grădinile portocalilor parcă a înmiresmat paginile fiului preotului Ilie Ilisei care a evocat trăirea şi emoţia credincioşilor de altădată când aşteptau, în ajunul marilor sărbători, sosirea preotului în casele lor. Venirea periodică a preotului nu înseamnă doar un simplu ritual. Dincolo de această tradiţie, vizita pastorală a slujitorului Bisericii semnifică întâlnirea cu Stăpânul Cel fără de moarte, dorul după veşnicie şi încredinţarea celor făgăduite. Sunt şi astfel de oameni care doresc să trăiască veşnic. Nu numai preoţii, deşi ei înţeleg mai profund şi sunt animaţi de acest dor.

Preotului Ilie Ilisei i s-au adăugat, în mod fericit, în ţinutul nepereche, mulţi oameni care aveau nostalgia Paradisului. În această atmosferă trăiau efectiv, chiar şi în vremuri grele, în jurul Bisericii, al şcolii, al manuscriselor, al întâlnirilor din familiile subţiri, ori la "Crâşma lui Hoişie" sau chiar în temniţe unde fost-au vremelnic mulţi fălticeneni care au avut curajul să uneltească împotriva regimului, între ei Vasile Gh. Popa sau Tonel Popovici, megieşul naratorului, amintiţi în scrierile bucoavnei.

Oamenii pomeniţi în paginile cărţii nu sunt personaje angelice, ci doar pământeni minunaţi care-au purtat cu mare demnitate poveri aşezate la unii mai mult, la alţii mai puţin, în itinerarul vieţii pământeşti. Transpare însă la fiecare în parte şi la toţi laolaltă năzuinţa către înălţimi, sau dacă vreţi "stăpâneşte duhul eternităţii. Stăpâneşte şi dă forţă, îndeamnă şi împuterniceşte..."

Fălticeni-mon amour este o carte rară, veritabilă, pe care o aşezi pe raftul din vecinătatea patului, pentru a o putea deschide oricând şi a te putea întoarce liniştit, ca cerbul, la izvoarele curate ale dorului.