Într-o sală îmbrăcată
Cu icoane şi cu flori,
Ospătează feţe-alese
De ierarhi şi dregători
Iar în capul mesei şade
Bucuros Mitropolitul,
Cel iubit de tot norodul,
Iacob îmbunătăţitul.
Este ziua lui cinstită
Şi de asta - negreşit -
Cele mai înalte feţe
Din Moldova au venit.
Închinând mesenii veseli
La pahare de vin vechi,
Un diacon îi şopteşte
Lui Vlădica la urechi:
„Să mă iertaţi, Prea Sfinţite,
O bătrână de la ţară,
Ar dori ca să te vadă
Şi de mult aşteapt-afară.“
6. Întru inima lui mare
Şi cu nobilă simţire,
Se trezeşte dintr-o dată,
O duioasă presimţire!
Şi privind pe geam, la poartă,
Ca să se încredinţeze,
A zâmbit cu duioşie,
Începând să lăcrimeze.
Toţi se uită cu mirare,
Neînţelegând de fel,
Când el spune la Diacon,
S-o aducă către el.
Fără multă zăbovire,
S-a ivit o bătrânică,
În costumul de la munte;
Cu opinci şi cu sarică.
Gârbovă, cu traista-n spate,
Ea păşeşte cam agale,
Sârguindu-se să calce
Tot pe-alăturea de ţoale!
Ajungând lângă Vlădica,
Dânsul s-a sculat grăbit
Şi primind-o, i-a dat locul
Cel din dreapta, mai cinstit.
- „Iaca, Mamă, (zice dânsa)
Am ştiut că ai patron
Şi-am venit pe jos de-acasă
Să-ţi aduc un mic plocon.
Uite colo brânzişoară
De la noi, de la obcină,
Şi prea multă sănătate
Cei de-acasă îţi închină!“
Toţi se uită cu mirare
La Înaltul Prea Sfinţit,
Parcă vrând ca să-l întrebe
Despre babă, ce-a păţit!
Pricepând a lor mirare,
El cu chipul zâmbitor
Şi cu buze tremurânde
A rostit către sobor:
Preacinstiţilor mei oaspeţi!
Nu vă mai miraţi aşa!
Iată, bătrânica asta
Este însăşi mama mea!
Dacă astăzi sunt la cinste,
Asta-i datorită ei,
De la dânsa am eu viaţa
Şi smeritul obicei.
Ea m-a legănat pe braţe
Şi la piept m-a alăptat,
Ea mi-a dat întâi povaţă,
Crezul ea m-a învăţat.
Respectaţi sarica asta,
Care vine de la oi,
Datorită ei sunt astăzi
Ca Păstor ales de voi.
Astăzi eu împart cu dânsa
Cinstea mea cuviincios
Şi vă rog, gustaţi cu toţii
Din smeritul ei prinos!
Deci, vorbind aşa Vlădica,
Face semn la omul său
Ca să dea la fiecare
Caşcaval de la Rarău. Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul
.jpg)
