Lacrima de mamă

Ne este arhicunoscută realitatea lacrimilor de femeie. Categorisind faptul în sine ca slăbiciune a firii lor şi numindu-le "plângăcioase", adesea le tratăm cu indiferenţă. Dar, cu toată banalitatea inconştientă de care ar trebui să ne simţim vinovaţi, nu suntem deloc indiferenţi dacă lacrimile femeii care plânge curg de pe ochii blânzi ai mamei noastre. Ce fiu rămâne indiferent la lacrima mamei sale? Ce fiică nu plânge atunci când mama îi plânge? Excepţiile nu le discutăm. Ele se înscriu în afara firescului uman.

Lacrima de mamă e ca roua de dimineaţă. În lacrima de mamă e cuprins tot suspinul umanităţii. Lacrima de mamă e lacrima cerului îndurerat. Lacrima de mamă poartă pe unda ei gândul omului curat. Prin lacrima de mamă simţim gustul veşniciei. Prin lacrima de mamă trăim adânc în noi înşine. Prin lacrima de mamă atingem firav dumnezeirea şi prin aceasta ne cuprinde în braţe iubirea.

Dacă chipul acestei lumii se ofileşte. Dacă dragostea dintre oameni se răceşte. Dacă trăim în lume fără simţăminte. Dacă am uitat de bunul-simţ firesc. Dacă suntem dezorientaţi, agitaţi şi fără vlagă sufletească. Dacă nu mai ştim ce e un răsărit de soare. Dacă somnul nu ne mai e odihnitor. Dacă ţelul vieţii ne lipseşte... în definitiv, dacă toate ale vieţii noastre sunt la întâmplare şi fără noimă. Toate, fără deosebire, sunt pentru că a încetat să curgă lacrima de mamă.

Cine s-a simţit vreodată îndurerat, îngrijorat, nealinat. Cine gustând din amărăciunea clipelor trăite fără rost. Cine lovit pe dinăuntru şi pe dinafară a rămas la fel, dacă a fost stropit la timp şi cu măsură de lacrima de mamă? Apoi, cine se poate bucura când mama îi plânge de durere şi cine se poate întrista când mama îi plânge de bucurie? Unde s-a auzit de lacrimă de mamă fără dor şi milă şi cine a cunoscut om sau neam pierit, dacă la temelia lor stă lacrima de mamă?

Devin banal. Ştiu, mă repet. Dar nu din necuvinte sau din plictiseală. Doar vorbele mărunte mă încurcă să numesc ce este lacrima de mamă. De-i zic simplu: "cristal sau giuvaer", mă atrage şi gingăşia ei, la fel cum mă încurcă puterea durerii ce o poartă. Să-i spun "balsam de mângâiere", îmi rămâne nenumită din ea jertfelnicia fără odihnă. Oricum aş face, tot greşesc. Orice aş spune, tot nu nimeresc. Simt numai că în ea se armonizează firesc contrariile. Stau împreună paradoxurile. Se unesc cele ce prin fire sunt neunite şi se despart cele care ar fi nedespărţite. Acum înţeleg! Dar nu prin raţiune. Pricep, dar nu din logica minţii. Cunosc prin "raţiunea inimii" şi simt cu adâncul sufletului câte ceva din taina lacrimii de mamă în care mi-am scăldat copilăria şi mi-am ostoit arşiţa de dor de mine şi de cer. Fiecare lacrimă a ei înseamnă un suspin cuvântător de sens al inimii mele. O atingere tainică de har necuvântat. O adiere de simţământ neimaginat. O încredere totală în viaţă. O siguranţă că nimic nu-i trecător. O certitudine că există frumuseţe. O credinţă fără tăgadă că este un Dumnezeu. O dragoste. Da, o dragoste imensă şi nespusă de toţi şi de toate.

Şi ca să dăm în treacăt un exemplu, l-am ales pe cel al mamei Fericitului Augustin, cu care, pe undeva, ne identificăm sau măcar ne regăsim. Văduva sa mamă, Monica, după ce epuizase orice metodă şi orice mijloc de trezire a fiului ei, pe cale să se piardă în destrăbălări tinereşti, îşi deschide izvorul lacrimei de zi şi noapte în faţa blândului episcop Ambrozie al Mediolanului. Zadarnice vorbele ei disperate. Zadarnice încurajările lui pline de speranţă. Pe măsură ce episcopul o mângâia cu rugăciunile, ei i se îmbogăţeau considerabil şiroaiele lacrimilor. Până într-o zi. O zi neuitată de Augustin şi de întreaga istorie. E ziua întâlnirii inefabile dintre lacrima de mamă şi cuvântul de episcop, scris cu pana Duhului, de fiul Augustin. Despre acea zi, fiul rămas orfan de mamă şi episcop îşi aminteşte cu nostalgie sfântă şi plină de recunoştinţă în faţa Creatorului: "Ai scos sufletul meu din întuneric şDoamneţ, când pentru mine plângea, înaintea Ta, mama mea, credincioasa Ta, mai mult decât plâng mamele înmormântările trupurilor noastre. ş...ţ Ai auzit-o şi nu i-ai dispreţuit lacrimile, când, curgând, udau pământul sub ochii ei, în orice loc al rugăciunii, ai auzit-o ş...ţ ea nu voia să fie de acord cu episcopul care-i cerea să se roage şi să mă lase în voia Domnului, ci insista la el mult, rugându-se şi plângând mult, ca acesta să mă vadă şi să vorbească cu mine. Atunci acesta, cam supărat şi plictisit, i-a zis: Du-te de la mine, aşa să trăieşti, nu se poate ca fiul acestor lacrimi să piară. Iar mama a primit acele vorbe ca şi cum ar fi sunat din cer" (Confessiones 3, 11-12). Şi n-a pierit Augustin. Şi nici noi nu vom pieri, cât timp vom fi ţinuţi de lacrima de mamă.

Nu mi-e de-ajuns. Aş continua la nesfârşit cu exemplele. Cine mi-ar putea opri revărsarea adâncului de suflet răscolit peste puteri de lacrimile mamei. Dar nu înseamnă deloc că prin aceasta voi deveni mai convingător. De fapt, nici nu încerc. Doresc doar să vă reamintesc, în treacăt, dar nu l-a întâmplare, că azi e ziua mamei mele şi a mamei voastre. Cât despre nespusul tainei "lacrimei de mamă", las totul în seama bunei simţiri a inimilor noastre de fii.