Lacrimi pentru lumina Învierii - chemarea Sfântului Andrei Criteanul spre pocăință și curățire a inimii

După Canonul Mare, citit sau ascultat cu întreaga noastră ființă, cu inima plecată și sufletul însetat de lumină, nu se mai poate adăuga nimic la frumusețea, profunzimea și sinceritatea cuvintelor Sfântului Andrei Criteanul, care se revarsă ca un izvor de lacrimi și de har.

Dacă în primele patru zile ale Sfântului și Marelui Post ne‑am apropiat cu pași sfioși de acest canon, primind doar fragmente din bogăția lui, ca dintr‑un fagure duhovnicesc, în săptămâna a cincea a urcuşului duhovnicesc am întâlnit mesajul profund în integralitatea sa, cuprinși de o chemare a pocăinței, liniștită și adâncă, în care sufletul se vede pe sine așa cum este și, regăsindu‑se, începe să se întoarcă.

Unii ar putea să‑l socotească prea extins, greu de purtat pentru slăbiciunea noastră. Dar, dacă îl așezăm în oglinda pocăinței negrăite și îndelungate, cum am ascultat în viața Cuvioasei Maria Egipteanca - care arde ca o candelă nestinsă în pustia inimii -, putem înţelege măsura adevărului și a nevoinței. Astfel se naște în noi o conștiință smerită, aproape rușinată: că nici măcar un ceas nu putem priveghea împreună cu Domnul. Și răsună, ca un ecou al veșniciei, cuvântul Mântuitorului rostit în taina nopții din grădina Ghetsimani: „Nici un ceas n‑ați putut priveghea împreună cu Mine”. Un cuvânt nu de mustrare, ci o chemare plină de iubire, nu de osândire...

Era o mâhnire dumnezeiască, nu pentru că Domnul ar avea nevoie de vegherea noastră - El, Cel slăvit neîncetat de heruvimi și de serafimi, de îngeri și de arhangheli, în lumina cea neapropiată -, ci pentru că noi avem nevoie de această priveghere, de rămânerea lângă El, de o trezvie care adună sufletul risipit. Această rugăciune, chiar dacă uneori pare mai lungă decât măsura obișnuinței noastre, este în realitate o mângâiere și o binecuvântare, o revărsare de iertare și lumină. Este, în taina ei, o spovedanie deplină, o deschidere a inimii înaintea lui Dumnezeu, în care fiecare este chemat să se cerceteze, să se recunoască fără viclenie și să se întoarcă fără întârziere.

Câteva legături pe care le putem descoperi chiar și în graba noastră, când ne oprim o clipă și privim cu atenție.

Istorisirea vieții Cuvioasei Maria Egipteanca nu a fost așezată întâmplător lângă Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ca o simplă coincidență a Tipiconului. Din vechime, din vremuri binecuvântate, Biserica a unit izvoarele de pocăință - cuvântul și viața, cântarea și nevoința. Deși nu cunoaștem cu exactitate momentul desăvârșirii acestei rânduieli, știm că vine dintr‑o tradiție veche de secole sau de un mileniu, purtând pecetea unei înțelepciuni duhovnicești care a lucrat în taină, ca aluatul în frământătură.

Dacă Sfântul Andrei Criteanul a alcătuit acest Canon ca o scară a întoarcerii la Dumnezeu, mai târziu, părinții de la Mănăstirea Studion din Constantinopol au adăugat aproximativ patruzeci de tropare, îmbogățind Canonul după aproape două veacuri de la scrierea sa. Viața Cuvioasei Maria Egipteanca, această icoană nefăcută de mână a pocăinței desăvârșite, a fost adusă de la Ierusalim la Constantinopol chiar de către Sfântul Andrei Criteanul, ca o mărturie că ceea ce se rostește în cuvânt se poate împlini în viață, că lacrima amară poate deveni lumină, iar întoarcerea este cu putință pentru fiecare suflet, oricât de adânc ar fi căzut.

Dacă ne oprim câteva clipe în istoria Patriarhiei Ierusalimului din acea vreme, vom descoperi o perioadă de încercare și tulburare, dar și de mărturisire curajoasă. Biserica din Sfânta Cetate rămăsese fără patriarh vreme de aproape 60 de ani, cu un tron gol în mijlocul unei istorii frământate. Odată cu venirea lui Omar, în penultimul an de păstorire a Sfântului Sofronie - care a scris viața Cuvioasei Maria Egipteanca, împreună cu alte lucrări de mare preț, alături de prietenul său Ioan Moshu, de la Mănăstirea Sfântului Teodosie din pustiul Betleemului -, s‑au petrecut lucruri de mare însemnătate.

În acea vreme, Omar a vrut să transforme Biserica Sfântului Mormânt în moschee, dar întâlnirea cu Sfântul Sofronie a schimbat cursul hotărârii.

Deși bătrân și slăbit de suferință, patriarhul a vorbit cu îndrăzneală și cu demnitate, iar tradiția ierusalimiteană ne spune că Omar, mișcat de această convorbire, a coborât de pe cal și a intrat smerit în Biserica Sfântului Mormânt. Apoi, sfătuindu‑se cu cei din jurul său, a hotărât să ridice în apropiere un lăcaș de rugăciune pentru musulmani, nu să ia în stăpânire locul sfânt. Și iată cum, de aproape 1.400 de ani, pe drumul dintre sediul Patriarhiei Ierusalimului și Biserica Sfintei Învieri, se păstrează moscheea numită a lui Omar - un loc mai degrabă tăcut astăzi, în contrast cu valurile cuceritoare care au tulburat veacul al VII‑lea și au lăsat urme grele în istoria Bisericii.

În urma acestor încercări, apăsat de durere și de povara vremurilor, Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, a trecut la Domnul un an mai târziu, în anul 638, după o păstorire de doar patru ani, dar plină de mărturisire.

Tronul patriarhal a rămas apoi vacant până în jurul anului 700, când izvoarele istorice menționează numele Episcopului Anastasie al II‑lea, după o perioadă îndelungată în care locțiitorii au purtat grijă de această moștenire sfântă.

În acest context istoric, prin trimiterea la Constantinopol a lui Andrei Criteanul, pe atunci încă foarte tânăr, se conturează începuturile unei slujiri care avea să lumineze Biserica. Unii au spus că ar fi participat la Sinodul al VI‑lea Ecumenic (680‑681), dar vârsta lui pare să nu fi îngăduit o astfel de prezență deplină; mai degrabă, se poate să fi fost însoțitor al prezbiterului Gheorghe, care apare în documentele sinodale ca reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului, pregătindu‑se în taină pentru lucrarea pe care Dumnezeu avea să i‑o încredințeze.

Aceste lucruri sunt, fără îndoială, de mare însemnătate pentru istorici, pentru cei care cercetează cu atenție teologia acelei perioade și evenimentele Sinodului al VI‑lea Ecumenic. Dar ele nu rămân doar în sfera unei cunoașteri academice, ci se leagă profund de viața Sfintei Maria Egipteanca, scrisă de Sfântul Sofronie, care se deschide înaintea noastră ca o Evanghelie trăită.

Pentru întâia oară, la Constantinopol, această viață a fost cunoscută prin manuscrisul purtat cu grijă și evlavie de Sfântul Andrei Criteanul, ca o comoară de mare preț.

Era foarte greu ca în acele vremuri cineva să se împărtășească din cuvintele Evangheliei sau din scrierile Părinților Bisericii. Nu existau cărți tipărite, nici mijloacele de răspândire a învățăturilor pe care le avem astăzi, ci doar manuscrise rare, trudnic alcătuite, purtate din mână în mână ca niște odoare sfinte. De aceea, cu atât mai mult, iubitorii Bisericii și ai rugăciunii sunt chemați să prețuiască râvna aprinsă a Părinților de atunci față de cuvintele Scripturii. Cât de greu erau ele accesibile, cât de anevoios circulau slovele Evangheliei, ale scrierilor Sfântului Apostol Pavel sau ale Vechiului Testament, care străluceau ca niște stele rare pe cerul vremii!

Sfântul Andrei Criteanul ne uimește și ne luminează printr‑o bogăție copleșitoare de cunoștințe biblice, atât din Vechiul, cât și din Noul Legământ, adunând în Canonul său o adevărată țesătură de lumină scripturistică. Și, mai mult decât atât, ne tulbură și ne mișcă printr‑o mărturisire de o smerenie cutremurătoare, care ne rușinează și ne aduce aminte de adevărata măsură a pocăinței. După ce ne pune înainte o mulțime de exemple ale dreptății și întoarcerii din Scriptură, el nu se așază deasupra lor, ci coboară adânc în sine și mărturisește: „Suflete al meu, nu ai urmat celor drepți, celor care s‑au pocăit, ci celor nedrepți”. Și astfel, printr‑o tăcere adâncă, se recunoaște în rândul celor păcătoși nu din formalitate, ci dintr‑o simțire vie a adevărului.

Această smerenie a învățat‑o din Pilda vameșului, pe care o aduce înaintea noastră ca pe o icoană în acest Canon. „Suflete al meu, nu ai urmat vameșului...”. Cu o finețe duhovnicească nemaiîntâlnită, ne arată că, de multe ori, urmăm mai degrabă cuvintelor nebuniei fariseului decât smereniei vameșului. Canonul ne pune înainte o oglindă limpede: vameșul s‑a mântuit prin strigătul smerit - „Milostivește‑te!”, păcătoasa s‑a înțelepțit prin lacrimi - „Miluiește‑mă!”, iar fariseul, înălțându‑se pe sine, s‑a osândit prin cuvintele sale - „Dumnezeule, mulțumescu‑Ți!”, și prin celelalte graiuri ale nebuniei lui. În aceste contraste, se descoperă întreaga dramă a sufletului omenesc, prins între smerenie și slavă deșartă.

Învățând din Evanghelie, Sfântul Andrei Criteanul se așază în chip tainic în locul cel mai de pe urmă al Templului, unde stătea vameșul odinioară. Nu îndrăznește să urce în locurile dintâi, nu caută să‑și arate vrednicia, nu disprețuiește pe nimeni, nici în faptă, nici în gând, ci se coboară pe sine în rândul celor mai smeriți, mărturisind că nimeni nu a păcătuit mai mult decât el. Astfel, prin adâncimea smereniei, se înalță în lumina lui Dumnezeu, arătându‑ne că adevărata înălțare începe din umilință.

Legătura dintre viața Sfintei Maria Egipteanca și Canonul Sfântului Andrei Criteanul o datorăm, în chip providențial, acestui mare Părinte al Bisericii, purtând cu sine spre Constantinopol istoria scrisă de Sfântul Sofronie, autor al altor scrieri pline de lumină, închinate martirilor și întâlnirilor din pustiul Egiptului ori din cetatea Romei, unde a călătorit împreună cu Ioan Moshu, culegător de experiențe duhovnicești, pe care îl putem socoti părinte al Patericului. Istorisirea vieții Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pornită în forma ei de manuscris din Ierusalim, a ajuns la Constantinopol și, de acolo, s‑a îndreptat către întreaga lume, în locurile unde s‑a propovăduit Evanghelia, ca o lumină a pocăinței fără hotar.

Viața Sfintei Maria Egipteanca este caracterizată de o profunzime de necuprins în cuvinte, de la întunecimea păcatului din începuturi până la strălucirea anilor îndelungați de pocăință, care au transfigurat‑o în chip minunat. Ne‑am cutremurat ascultând cuvintele scrise pe nisipul pustiei, pe care Zosima le‑a descoperit ca pe un testament de lumină: „Am murit în luna Farnuti, după egipteni, și aprilie după romani. Încredințează țărânei țărâna și roagă‑te pentru roaba lui Dumnezeu Maria”. În aceste fraze simple, pline de taină, se cuprinde întreaga biruință a harului asupra firii căzute.

Așa ne învață și ne aduce aminte Maria Egipteanca, cu puține zile înainte de luminata sărbătoare a Sfintelor Paști, că, prin pocăință, țărâna noastră se poate întoarce la Dumnezeu schimbată, luminată, sfințită de har.

Cuvintele Sfântului Andrei Criteanul ne călăuzesc pe acest drum, iar unul dintre biografii săi ne amintește să nu uităm calea pe care am început‑o. Pe măsură ce zilele Postului se împuținează și lumina Învierii se zărește la orizont, nu cumva să se răcească râvna noastră, nu cumva să uităm drumul pe care am pornit spre întâlnirea cu Hristos Cel înviat - pe care l‑am început cu suspine și pe care suntem chemați să‑l încheiem cu bucurie.

Este drumul luminat de învățăturile marilor Părinți ai Bisericii, pe care îi întâlnim în această perioadă ca pe niște făclii: Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Scărarul, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca și alții, care ne cheamă neîncetat la pocăință, la curățire și la înnoirea vieții.

O legătură deosebită s‑a descoperit prin traducerea unor părți importante din scrierile Sfântului Andrei Criteanul, mai puțin cunoscute până acum, dar pline de aceeași lumină - unele dintre aceste lucrări se referă la cinstirea Maicii Domnului - arătând că pocăința nu este doar o durere a sufletului, ci și o naștere în lumină, sub ocrotirea Maicii Luminii.

Într‑o țesătură tainică a timpului liturgic, care nu este niciodată întâmplătoare, Denia Canonului Sfântului Andrei Criteanul se săvârșește cu două zile mai devreme, pentru a cinsti cu bucurie sărbătoarea Bunei Vestiri, începutul mântuirii noastre și răsăritul Luminii în lume. Să nu uităm că Sfântul Andrei Criteanul nu este doar autorul Canonului adânc și cuprinzător al pocăinței, mare plângere a sufletului înaintea lui Dumnezeu, ci s‑a arătat în întreaga sa lucrare ca ales cinstitor al Maicii Domnului și imnograf luminat de har.

Canoanele sale închinate marilor praznice ale Bisericii, unele păstrate în colecțiile Sfântului Munte Athos, de unde au fost scoase la lumină și așezate spre folos duhovnicesc de către Sfântul Nicodim Aghioritul la jumătatea veacului al XIX‑lea, ne descoperă această dimensiune profundă a sufletului său: o iubire statornică față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Troparele și canoanele pentru cele opt glasuri, pentru marile sărbători închinate Maicii Domnului, inclusiv pentru praznicul Zămislirii sale, dar și pentru cinstirea Sfinților Ioachim și Ana și a multor altor sfinți, alcătuiesc o moștenire de o prețiozitate rară, din care Biserica s‑a inspirat de‑a lungul veacurilor.

O operă uriașă, aproape fără asemănare între scriitorii epocii, se deschide înaintea noastră ca un tezaur de cuvinte și de lumină, arătându‑ni‑l pe Sfântul Andrei Criteanul ca pe un mare cinstitor al lucrării lui Dumnezeu și al sfinților Săi, și în chip deosebit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, izvorul bucuriei noastre.

Această legătură tainică și luminoasă cu Maica Domnului se descoperă și mai limpede prin înainte‑prăznuirea Bunei Vestiri, în cadrul căreia am ascultat cuvinte de rugăciune și laudă pe care Sfântul Andrei Criteanul le‑a închinat ei, ca niște flori de lumină aduse înaintea Tronului Ceresc. Cuvintele care încheie fiecare dintre cele nouă cântări ale Canonului sunt ca suspine pline de nădejde, ca niște raze de lumină ce străbat pocăința și o prefac în bucurie.

Sfântul Andrei Criteanul nu este doar un dascăl al cuvântului sau un simplu îndrumător al minții, ci se arată ca un prieten apropiat al sufletului, ca un însoțitor tainic al celor care, în aceste zile binecuvântate, și‑au plecat inima și și‑au ridicat mintea către Dumnezeu, cerând curățire și iertare. El ne cheamă cu stăruință la pocăință, la lacrimi, la zdrobirea inimii din care izvorăște viața cea nouă. Iar cel care va gusta, fie și puțin, din această stare, cel care va simți puterea lacrimilor duhovnicești, va păși mai aproape de Dumnezeu pe drumul care ne poartă către ziua cea luminată a Învierii.

De altfel, autorul Canonului Învierii, Sfântul Ioan Damaschin, ne amintește cu putere despre această curățire lăuntrică, spunându‑ne să ne curățim simțirile pentru a‑L vedea pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină, în ziua Învierii. Această chemare este, în fond, împlinirea ostenelilor noastre, ținta tuturor lacrimilor și a rugăciunilor: să ne luminăm ochii sufletului pentru a‑L întâlni pe Cel pururea Viu.

Sfântul Andrei Criteanul rămâne pentru noi un îndrumător, un dascăl și o călăuză sigură, care ne învață să ne adunăm mintea și să ne coborâm inima în smerenie. El ne cheamă la aceeași școală duhovnicească în care, cu mult înaintea lui, ne‑a vorbit și Sfântul Efrem Sirul, despre pocăință și despre lacrimi, ca despre o a doua naștere a sufletului.

Împreună cu toți Părinții Bisericii care au luminat această cale - de la Sfântul Efrem și până la Sfântul Nicodim, de la pustia Iordanului și până la culmile Athosului - să ne dorim din toată ființa noastră ca întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, Cel înviat din morți, să ne găsească schimbați, curățiți și luminați de har; nu cum eram la începutul Postului - împovărați, risipiți, adormiți -, ci treji, spălați de lacrimi și îmbrăcați în haina primenită a pocăinței, gata să strigăm, cu inima plină și cu glasul curat: „Hristos a înviat!”