Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Lacrimile Capadociei

Lacrimile Capadociei

Un articol de: Dragoș Dâscă - 09 Feb, 2009

Atunci când citim biografiile diferitelor personalităţi care au înălţat şi lăsat posterităţii „un monument mai durabil decât arama“ (Exegi monumentum aere perennius, Horatius, Ode, III, 30, 1), suntem fascinaţi de realizările lor, de capacităţile cu care au fost înzestraţi, de vorbele de duh pe care le-au rostit, de curajul de care au dat dovadă. De asemenea, atunci când reflectăm alături de un prieten sau în singurătatea noastră la viaţa unui om de seamă, obişnuim să ne aplecăm asupra extraordinarului, a ineditului din viaţa sa. Putem spune, fără să ne hazardăm prea mult, că, dintr-un anumit punct de vedere, ne comportăm precum copiii mici care sunt fascinaţi de personajele minunate din basme, de peripeţiile şi de întâmplările lor. Riscăm astfel o cantonare a criteriilor după care apreciem viaţa unui creştin ca sfântă sau nu, în domeniul alunecos al miraculosului, al hiperbolei. În cazul sfinţilor, nu de puţine ori, se trece cu vederea faptul că, pentru a-şi depăşi condiţia de oameni supuşi păcatului, viaţa lor a trecut prin nenumărate transformări, nu de puţine ori dureroase. Şi ei au cunoscut plecări, întoarceri, opriri, renunţări, reveniri. Nici unul dintre ei nu a fost predestinat sau programat să fie sfânt, nici unul dintre ei nu a avut implantat un hard sau vreun program de operare special care să asigure constanţă în nevoinţe, răbdare, smerenie şi toate celelalte necesare pentru mântuire.

În acest an dedicat aniversării Sfinţilor Capadocieni, vom medita din nou asupra subtilităţii teologice, ascetismului şi asupra celorlalte numeroase virtuţi de care au dat dovadă sfintele roade odrăslite de pământul capadocian. Dar se poate naşte pericolul unei trândăvii intelectuale, şi mai rău, sufleteşti: transformarea acestor sfinţi în liste de capacităţi şi abilităţi. Fără să observăm, un sfânt devine pentru noi o etichetă, un banal act, o adeverinţă de virtute. Iar acest lucru se întâmplă dintr-o greşeală de metodologie, dintr-o greşită raportare la textul aghiografic pe care îl avem în faţa ochilor. Poate că uneori nu vedem dincolo de extraordinarul faptelor şi de ingeniozitatea personajelor istoriei sfinte. Sau nu ştim să citim spaţiile albe dintre literele negre. Citim despre sinoade „tâlhăreşti“ ţinute împotriva unor sfinţi, ne indignăm din cauza anatemizării de către ereticii vremii a câte unui Părinte al Bisericii, zâmbim cu subînţeles când parcurgem liste cu tomuri de opere teologice şi, pe măsură ce înaintăm în text, anticipăm cu degajare „profesională“ martiriul politico-social, dar şi cel propriu-zis, al subiectului naraţiei. Există un mare „însă“.

Nu ştim micile tragedii din care este compus romanul vieţii unui Părinte al Bisericii. Nu se vede zbuciumul lăuntric care a stat în spatele unei decizii simple în economia textului. Nimeni nu a şters lacrimile care au sculptat cearcăne, nimeni nu a îndepărtat ridurile care au brăzdat frunţi. Dacă educaţia specifică mediului greco-roman nu şi-ar fi pus amprenta pe autorii aghiografiilor din primul mileniu creştin (inspirate îndeosebi din modelul lui Plutarh) şi timpurile ar fi îngăduit mai mult răgaz redactării lor, vieţile Părinţilor Capadocieni poate că ar fi semănat mai mult cu o anumită carte din Sfânta Scriptură, cu istoria lui Iov. Iov înseamnă firescul sfinţeniei, naturaleţea sacrului, banalitatea nevoinţei. Oare câţi prieteni nu a pierdut Sfântul Vasile cel Mare în decursul îndelungatelor dispute teologice la care a participat de-a lungul scurtei sale vieţi? Oare decizia sa de a renunţa la o carieră ce se anunţa plină de succes a survenit peste noapte, fără să fie disecată, fără să lase nopţi nedormite şi genunchi obosiţi în prosternare? Cine poate să ştie cutremurul sufletesc, nehotărârea şi îndoiala care l-au determinat pe Sfântul Grigorie de Nyssa să schimbe pentru o vreme, în tinereţe, Sfintele Scripturi cu cărţile amare şi indigeste ale retoricii (cum îi reproşează Sfântul Grigorie de Nazianz, Ep. 11 ad Greg.)? Şi oare nu el şi-a consternat prietenii prin decizia sa de a se căsători cu Theosebia? Să îl privim şi pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Să fi acceptat atât de uşor statutul, riscant în epocă, de intelectual creştin (nici nu mai aducem în discuţie smeritul său refuz în faţa preoţiei sau a arhieriei) când el era o natură lirică, un poet care căuta pretutindeni prietenie şi înţelegere, un literat, un om care nu putea trăi decât într-o atmosferă de simpatie şi de admiraţie? De câte ori acea epocă agitată de erezii, de schisme şi de ambiţii imperiale deplasate nu a înăbuşit geniul creator, înflorirea netulburată a talentelor sale... Să nu uităm obtuzitatea birocratică de care s-au lovit de atâtea ori aceşti Pimenes. Părinţii Capadocieni erau înzestraţi cu acel gen de calităţi sufleteşti care se pot dovedi devastatoare când asemenea naturi sensibile şi înclinate spre introspecţie se tăiau în spinii vulgarului cotidian. Au fost oameni fireşti ca şi cei de azi, dar şi-au asumat omenescul ştiind că toate le pot face întru Hristos: „Căci cine a arătat unor ochi încă bolnavi întreaga lumină a focului,/ Sau cine i-a îndestulat cu o lumină mai îmbelşugată?... Tu Care ne dai stele călăuzitoare/ Ale naşterii noastre şi ale vieţii întregi deodată,/ Spune-mi ce alt cer rostogoleşti aştrilor înşişi?“ (Sfântul Grigorie de Nazianz, Carm., III, 20-V, 15).