Lanțul smereniei

Una dintre cele mai remarcabile povestiri despre smerenie și despre manifestările ei concrete o găsim la Avva Matoes din Patericul egiptean. Acolo smerenia este ca un lanț care‑i ține pe oameni, verigă cu verigă, într‑o legătură a cinstirii reciproce, în care întâietate are mereu celălalt.

Istorisirea este unică și surprinzătoare. Avva Matoes s‑a mutat din Rait, împreună cu un frate. Episcopul locului în care s‑a așezat „l‑a prins și l‑a făcut preot”. După ce l‑a hirotonit, episcopul a fost cel care și‑a cerut iertare: „Iartă‑mă, avva, știu că nu‑ți doreai acest lucru, dar am îndrăznit să‑l fac, ca să fiu binecuvântat de tine”. Lanțul se înfășoară de la bun început. Ascetul nu dorește hirotonia, dar cu toate acestea se smerește în fața episcopului și primește preoția. La rândul lui, episcopul se smerește și își cere iertare pentru că a trecut peste voința bătrânului. Dar șirul gesturilor de smerenie continuă, de această dată cu Avva Matoes care zice: „Sigur, nu‑mi prea doream asta, dar cel mai mult mă întristează faptul că trebuie să mă despart de fratele care este cu mine. Nu pot face singur toate rugăciunile”. Episcopul este sensibil și răspunde prompt la cererea bătrânului: „Dacă știi că‑i vrednic, eu îl hirotonesc”. Matoes este pus în situația de a judeca și a da verdicte, însă rezolvă situația cu multă înțelepciune, pentru că zice: „Nu știu dacă este vrednic, știu doar că este mai bun decât mine”. Nimic nu rezistă în fața smereniei bătrânului, care se socotește cu multă bucurie și libertate mai prejos decât toți ceilalți. Apoftegma se încheie cu precizarea faptului că cei doi pustnici ai deșertului nu au slujit Liturghia niciodată și au adormit în Domnul fără „a se fi apropiat de altar pentru săvârșirea jertfei”, pentru că bătrânul socotea că „hirotonia este pentru cei neprihăniți”.

Întreaga povestire este ilustrarea unui grațios dans al smereniei în care se prind cu toții, indiferent de poziția în care se găsesc. De fiecare dată privirea este îndreptată în afară. Contează mereu celălalt. Fiecare ascultă și împlinește bucuros cuvântul celuilalt, chiar și atunci când nu ia forma unei porunci. În mod evident în această povestire este ilustrată ascultarea ca rezultat al dragostei ce se naște din smerenie.

Cei smeriți nu își văd propriile virtuți, pentru că se uită mult mai bucuroși către cei din jurul lor. Acesta este gândul pe care îl găsim implicit în răspunsul drepților din textul evanghelic despre Judecata universală. Aceștia nu vor să se îndreptățească deloc cu binele pe care l‑au făcut: „Doamne, când Te‑am văzut flămând și Te‑am hrănit? Sau însetat și Ți‑am dat să bei? Sau când Te‑am văzut străin și Te‑am primit, sau gol și Te‑am îmbrăcat? Sau când Te‑am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?” (Mt 25, 37‑39).

Dacă în deșert s‑a realizat vreo clipă o societate creștină, atunci ea a fost întrupată în momentele în care au reușit cu toții să se prindă cu legătura smereniei: fiecare se smerește în fața celuilalt, iar cu toții în fața lui Dumnezeu, Cel care ține toate.