Lașitatea regulilor

Apariția primelor coduri și regulamente coincide cu formarea primelor organisme statale mari. De îndată ce se formează o societate extinsă, legislația se dezvoltă pentru a pedepsi toate cazurile în care omului i se face o nedreptate. Apoi, după primele încercări mai generale, se dezvoltă sute de mii de paragrafe, legi și hotărâri care reglementează, stabilesc, limitează, desemnează ce, cum, când, de ce, pentru ce trebuie pedepsit omul. Toate în virtutea unei legi care, la început, era naturală: „Să nu faci rău!”

Pentru a-și apăra nedreptă­ți­le, oamenii răi au început să devină tot mai subtili în gândirea lor vicleană. Dacă puterea și ba­nii îi făceau în trecut aproape inatacabili, în vremurile moderne, acestea au fost înlocuite cu procesele îndelungate, avocați capabili să exploateze toate carențele legilor, posibilitatea de a semăna frică în mințile victimelor lor. Toate acestea sunt noi și, totuși, atât de vechi. Aceeași viclenie cu altă pălărie.

Cum rămâne însă cu dorința lașă a celor care trebuie să aplice reguli de a se ascunde în spatele lor pentru a-și masca incompe­tența, indiferența și lipsa de scrupule? Observăm aici o gravă lipsă de responsabilitate. Alteori, din contră, deși regulile sunt rău întocmite, răuvoitoare sau ­pro­voa­că disensiuni în public, cei care le aplică, în loc să observe carențele acestora, se folosesc de ele pentru a-și vărsa nemul­țu­mirile împotriva tuturor celor care, în mod argumentat, cer îndepărtarea lor. Dacă în primul caz ne confruntăm cu incom­petența, în cel de-al doilea caz este vorba de proliferarea răului. În ce privește ultima situație, Nicolae Steinhardt spunea că nu l-au surprins atât de mult nedreptatea și reaua-voință de care au dat dovadă legile adoptate de comuniști sau naziști, menite să extermine orice opoziție prin toate mijloacele posibile, cât aplom­bul de care dădeau dovadă cei care le aplicau. Știau că regulile respective sunt nedrepte, dar își urmau „vocația” de torționari cu o conștiinciozitate deplină. Siderat, Nicolae Steinhardt obser­va: „«Ce puteam face?», în­trea­bă executorul ordinelor date de un regim tiranic. «Ce puteam face»?, întreabă ostașul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, firește, nu puteau face nimic. Și nici nu trebuie osândiți că n-au făcut nimic, că s-au supus și au executat. De aceea și sunt procesele de la Nürenberg o greșeală și o rușine. Ceva totuși puteau face fără risc: puteau să nu săvâr­șeas­că păcatul de prostie, puteau adică să nu facă exces de zel (s.n.), ci dimpotrivă: se execute agale și-n silă, să mai amâne nițeluș, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetișor de tot. Asta puteau –­­­ și, din păcate, mulți n-au făcut-o. Iar dacă vreunul ar fi vrut (și ar fi putut) să fie sfânt sau erou sau creștin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa: fie ce-o fi! (Și unei acțiuni care transcende și rupe monotonia vieții automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare) S-ar putea ca definiția eroismului și a sfințeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Rohia, Ed. Mănăstirii Rohia, 2005, p. 44).

Să transformi regula într-o modalitate de a-ți scuza violența și ura, însă, nu este nici pe depar­te cu mult mai grav decât a-ți ascunde incompetența în spatele ei. În primul caz, ești poate un simplu pion, ușor de manevrat psihologic, cu toate frustrările și an­goa­sele tale pe post de slăbiciuni. Poate că ai fost traumatizat la rândul tău - și este suficient să amintim aici că o bună parte din torționarii din închisoarea comunistă de la Pitești erau foști deținuți! -, poate că ești doar o brută inconștientă. Însă atunci când ești incompetent, păcatele se multiplică. În primul rând, ocupi locul unuia care poate chiar și-ar face treaba. În al doilea rând, mutilezi funcția care ți-a fost încredințată, dând din umeri și spunând că atât s-a putut, deși știi în inima ta că se putea face mult mai mult. În al treilea rând, distrugi viețile celor care intră în contact cu instituția pe care o reprezinți și te ascunzi după reguli, după șefi, după toate expli­cațiile raționale și iraționale din lume doar pentru a-ți pune la adăpost ruina sufletească și iresponsabilitatea.

Concluzia este că atâta vreme cât vom scuza moartea unui om sau nedreptatea la adresa lui spunând că am respectat toate procedurile, vom rămâne și lași, și incompetenți. O lașitate uma­nă ascunsă în umbra protectoare a regulilor.